Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască? Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință. Și a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat. Iisus a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu ia însutit acum, în vremea aceasta de prigoniri, case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină viața veșnică. Și mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei din urmă vor fi cei întâi. Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau. (Marcu 10, 24-32) (Vineri în săptămâna a 31-a după Rusalii)

Pericopa acestei zile vine în continuarea binecunoscutei discuții a Domnului cu tânărul bogat. Acesta, plin de virtuți din tinerețile lui, a venit la Iisus cu gândul să afle ce îi lipsește ca să dobândească raiul încă de pe pământ, din moment ce împlinește deja toate poruncile Legii. Domnul atunci i-a zis, „privindu-l cu dragoste”, că îi mai lipsește una, anume trebuie să lase toate bogățiile în grija celor nevoiași și să urmeze Domnului. Prin aceasta arăta nu neapărat că bogăția e o mare piedică în calea mântuirii, ci mai degrabă faptul că, deși sunt unii oameni care împlinesc toate poruncile Legii, nu înseamnă că automat aceia și-au câștigat un loc călduț, pe un norișor, în paradis. Bogatul care nu putea renunța la bogății pentru a urma Domnului nu era incriminat de marea sa avere, ci de faptul că se atașase de ea atât de tare, încât pus să aleagă între Dumnezeu și bogăție, alegea bogăția. 

În Evanghelia acestei zile se repetă exclamația Domnului Hristos, cuprinsă și în textul zilei precedente: „Cât de greu vor intra bogații în împărăția lui Dumnezeu!”. Nu afirmă că aceștia nu vor intra, ci că e foarte greu. Ucenicii nu înțelegeau exact acest lucru. Religiozitatea poporului, care coincidea la ei cu viziunea generală a lumii, la acea vreme era una destul de pământească. Bogăția era considerată o binecuvântare de la Dumnezeu, așa cum Scripturile amintesc despre drepții care erau în același timp și bogați: Avraaam, Iacov, regele David și fiul său Solomon, dreptul Iov. Din contră, sărăcia era considerată drept rezultatul ori al lenei, ori al neîndemânării sau chiar al pedepsei divine pentru vreun păcat și doar rareori era văzută ca o virtute a neagonisirii. Acesta e motivul pentru care ucenicii s-au mirat. Dacă nici bogații, mai mult, drepți fiind și neagonisitori de câștig necinstit, se mântuiesc greu, atunci cine poate să se mai mântuiască? La această dilemă, în primul rând Hristos răspunde că se pot mântui tot așa cum cămila poate trece prin urechile acului. Această comparație care nu prea are sens azi, e explicată de exegeți în două moduri.  Probabil era vorba despre o spărtură din zidul Ierusalimului, prin care intrau cu greu oile și era atât de îngustă încât fusese numită „Urechile acului”. Prin aceasta, cămila era cu neputință să intre. O altă explicație e aceea că de fapt cuvântul grecesc „kamilos”, care în manuscrisul biblic nu are accente sau diacritice, de fapt ar fi „kámilos”, numele unei sfori groase cu care pescarii legau corabia la mal. În acest caz, o asemenea sfoară nu putea să intre prin urechile unui ac. Oricare ar fi explicația, Hristos dorește să comunice că bogăția e o frână către mântuire. Iar la întrebarea: „Atunci cine se mai mântuiește?”, Domnul răspunde: „La oameni lucrul e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Oricât de drepți ar fi, oricât de împlinitori ai legii, pentru oameni mântuirea tot imposibilă rămâne. De aceea, a venit Dumnezeu în lume, ca prin credința în El să ne mântuim. Fiindcă ceea ce noi, oamenii, considerăm a fi dreptate, este de fapt o măsură omenească, relativă și care nu ține cont de dreptatea reală. Așa-numitele păcate fără de voie, fără de știință, din timpul somnului, din nebăgare de seamă, păcatele străine, cele făcute fără intenție, sunt azi mult mai rar luate în seamă de creștini decât odinioară, dar ele există.

Învățând că obținerea mântuirii e chiar mai exigentă decât s-ar fi așteptat, Petru atunci vine la Domnul ca să se îndreptățească. El crede că a făcut mai mult decât bogatul acela. Așa că zice: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat”. Auzind aceasta, Domnul nu îl mustră și nu îi spune: „Păi care toate? Că aveai probabil o colibă și o amărâtă de corabie cu care abia îți câștigai existența din pescuit. Te compari tu cu bogatul acela căruia i-am cerut să renunțe la totul?”. Așadar, Domnul nu îl mustră, ci îi spune: „Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie Şi să nu ia însutit”. Acest lucru poate însemna că dacă lăsăm de bunăvoie ceva de dragul lui Dumnezeu, orice confort social, orice drept, ba mai mult, chiar și ceea ce ni se pare firesc, pe oricine sau orice lăsăm pentru Dumnezeu, vom primi răsplată pe măsură. Iar răsplata, mai adaugă Iisus, e nu doar în veșnicie ci și aici, „în vremea aceasta, de prigoniri”. Aceia care se vor atașa de Dumnezeu, vor lua însutit tot „case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine”. Această aparentă contradicție în termeni se rezolvă printr-o raportare la Iov. Acesta era bogat și avea o familie numeroasă, dar pierzând totul, nu a blestemat pe Dumnezeu, ci a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Iar după o vreme, a primit în dar de la Dumnezeu chiar așa: însutit. Însă răsplata celor care renunță este totodată și „în veacul ce va să vină: adicăviaţă veşnică”. Răsplata cea mai importantă este așadar nu bogăția, ci viața veșnică, adică anularea morții. 

Evanghelia se încheie cu încă o afirmație importantă de reținut: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi”. Cu aceste cuvinte, Domnul atenționează cu privire la gândirea greșită a bogatului, ba chiar și a lui Petru, care făptuiau așteptând un rezultat pe măsură. Ei judecau potrivit scării de valori: respecți legea, ai răsplată. Renunți la toate pentru Domnul, ai răsplată mai mare. Fiecare se așează pe o scară de corespondențe. Domnul spune însă că vom fi surprinși să vedem că noi, care ne credem dreptslăvitori, corecți, împlinitori de porunci, milostivi, buni, se poate să ne aflăm undeva mai jos în judecata lui Dumnezeu și ne-ar fi de folos puțină smerenie, pentru ca să nu cumva să ne trezim ca fariseii, cărora Iisus le-a spus că se vor afla în urma păgânilor, a vameșilor și a desfrânatelor. Prin urmare, scara dumnezeiască a valorilor e altfel decât a noastră. E a dragostei și nu a legii.