În natură adie uneori un vânt căldicel, aromitor, care îţi mângâie şi îţi pătrunde plăcut şi uşor trupul, iar cerul este senin. Alteori bate vântul rece care îţi provoacă o senzaţie de frig şi de apăsare, îţi intră în oase, îţi face o piele de găină şi tot atunci cerul şi pământul se întunecă. Sau, fără nici o adiere de vânt, aerul poate fi cald sau rece, te poate încălzi sau dimpotrivă, să te facă să dârdâi de frig.

Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească: uneori simţim parcă în suflet o boare lină, plăcută, care ne încălzeşte şi ne înviorează, ne uşurează şi ne linişteşte; alteori, inima ne este cuprinsă de o suflare grea, ucigătoare, iar sufletul ni se cufundă parcă într-o beznă de nepătruns.

Cea dintâi stare este de la Duhul lui Dumnezeu, a doua, de la diavolul. Trebuie să ne obişnuim cu amândouă. În primul caz, să nu ne trufim, în al doilea, să nu ne descurajăm, să nu disperăm, să alergăm cu grăbire la Dumnezeu.

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 153)