Aspecte introductive

Intens analizată de către exegeți, pericopa de astăzi vine să spună multe cu privire la unul dintre simțurile de importanță primordială ale omului. Are în centru văzul și buna sa întrebuințare. În același timp, naratorul se folosește de context pentru a vorbi despre cutume sociale și religioase și despre modul în care, chiar și lipsit de simțul fizic, omul e capabil să dezvolte capacități intrinseci ale acestuia.

Cine a păcătuit?

În debutul episodului, Iisus e prezentat călătorind. Acompaniat de către ucenici, vede un orb din naștere. Fără a da senzația că ar vrea să intre în contact cu el, e abordat de aceștia. Novici în cele duhovnicești și lipsiți de anumite calități care să le dea valențe intuitive, cei din ceată se arată, așa cum o vor face și cu alte ocazii, tributarii unor concepții ce nu sunt întru totul justificate. „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, vin ei să întrebe. Căci societatea vremii considera că există o strânsă legătură între suferința cuiva și păcatele lui. Ba mai mult, vedea urmările acestora din urmă ca fiind transmisibile, în baza unei interpretări ciudate a poruncilor. Hristos însuși îi obișnuise cu oameni precum slăbănogul de la Vitezda, care, după ce vreme de aproape patru decenii făcuse pocăință, ajunsese să se-nfrupte de baia iertării și să primească tămăduire. De-această dată, însă, situația e nițel diferită. Domnul știe acest lucru și-l explică: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Și-nainte de-a face ceva concret, se definește pe el ca „Lumină a lumii”. Cuvinte pline de încărcătură duhovnicească, ele sunt cât se poate de potrivite în context.

Cum în fața suferinței, Domnul e mereu în acțiune, se-așterne pe lucru. Face tină, unge ochii orbului și-l trimite la scăldătoarea ce cu nume aparte, spre a se curăți. Nu mică-i va fi mirarea când va observa că procesul, altminteri ciudat, îi va aduce tămăduirea. E greu tare să ne punem în pielea unui om care n-a avut niciodată bucuria vederii luminii și-acum se vede brusc inundat, prin toți porii, de prezența ei. O fi fost ea așa cum și-a imaginat-o? Îi va produce bucuria la care se gândise? Domnul știe!

Ochii sufletești

Odată cu restituirea simțului trupesc al văzului și trăirile sufletești ale personajului principal capătă nuanțe noi. Ochii sufletului se deschid și ei, aidoma penajului păunului în anumite zile, spre a privi sinestezic înspre chipul luminos al veșniciei.

Uimirea omului e dublată de cea a vecinilor și-a cunoscuților. Căci în peisaj s-a schimbat ceva fundamental odacă cu vindecarea. Oamenii nu-l mai regăsesc pe cel căruia-i dădeau pomană. Ori poate că le lipsește acela căruia-i amărâseră zilele, cine știe. Iar când îl întâlnesc e diferit. Iar faptul iscă lungi discuții. Ca de obicei, lumea e curioasă să afle ce s-a întâmplat. Să se-ncredințeze de realitatea faptului. Cel ce fusese orb e un om al sintezei. Le arată succint cum i s-au uns ochii și cum s-a spălat la Siloam. Cine este și ce hram poartă Tămăduitorul nu știe. Așa se trezește, sărmanul, adus în fața fariseilor. Ofuscați că s-a produs o minune care nu i-a avut pe ei în centru, îl supun unui adevărat interogatoriu. Îl aduc, nolens-volens în banca acuzațiilor. Omit, însă, un fapt esențial. Omul e bucuros. Și inteligent deopotrivă. Încearcă să-l spună că autorul actului minunat e un uzurpator al Legii. Și-n consecință, un impostor. Un simplu exercițiu logic al celui judecat vine însă să le arate nerozia gândurilor lor: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic”.

Aceste cuvinte revoltă adunarea. Dat afară din sinagogă, casa de atunci a Domnului, e primit de însuși Proprietarul ei. Nu oricum, ci în chip intim. În ospeție, mai degrabă decât în audiență. Hristos îl găsește. Așa cum ne găsește pe fiecare dintre noi în clipele de suferință și abandon. Și-i vorbește. Îl întreabă, ajutându-l să-și rostuiască gândurile glăsuite în fața fariseilor, ori poate să le temeluiască: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Apoi îi arată cine este Acela. Spre a face minunea deplină. Concluzia e una emoționantă. Orbul de altădată răspunde, cu buzele de carne și cu inima: „Cred, Doamne”. Evanghelistul conchide: „și s-a închinat Lui”.

În loc de concluzii

Deși are în centru un fapt minunat, ce vine să suspende, ori după alții, chiar să sfideze legile firii, minunea vindecării omului din naștere își găsește reverberațiile în actualitatea mesajului. Aidoma personajului evanghelic, Domnul ne tămăduiește și nouă feluritele orbiri. Cu precădere pe cele ale sufletului. Și ne-ntreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”? Mai crede omul de astăzi, prins în angrenajul unor lucruri adesea împovărătoare, menite a-l îndepărta de transcendent în Fiul lui Dumnezeu? Mai e o astfel de credință rentabilă? Cătâ vreme răsplata ei o reprezintă veșnicia, de bună seamă că da. Nu-i greu. Trebuie doar să curățim colbul de la porțile inimii și să-i dăm răgazul de a da năvală gândurilor frumoase. De a le rosti, cu subiect și predicat. Îndrăzniți!