Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus și, plecând, S-a ascuns de ei. Dar, deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El, ca să se împlinească prin aceasta cuvântul prorocului Isaia, pe care l-a zis: «Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Și brațul Domnului cui s-a descoperit?». De aceea nu puteau să creadă, că iarăși a zis Isaia: «A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima și ca nu cumva să se întoarcă, și Eu să-i vindec». Acestea a zis Isaia când a văzut slava Lui și a grăit despre El. Însă și dintre căpetenii mulți au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniți din sinagogă; pentru că au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. Iar Iisus a strigat și a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Și cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Și, dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu îl judec Eu; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. (Ioan 12, 36-47)

În săptămâna după Duminica vindecării orbului din naștere, miercuri, adică în preziua Praznicului Înălțării, e rânduită citirea unei pericope evanghelice în care Domnul Iisus vorbește despre lumină și importanța ei. În viața de zi cu zi, mai ales în vechime, când existau prea puțin mijloace artificiale de iluminat, era foarte important ca toate activitățile să aibă loc ziua. Din acest motiv, Domnul îndeamnă ca toate lucrurile să se facă pe lumină, cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Desigur, aici Hristos se referă la ceva cu mult mai profund. Contrastul dintre lumină și întuneric este foarte prezent în textele biblice. Fiii luminii sunt cei care fac voia Domnului, care săvârșesc binele, sunt plini de virtute și demni de laudă. Prin contrast, fiii întunericului mai sunt numiți și fiii celui rău, pentru că fac lucrurile pe ascuns, ca să nu fie văzuți, săvârșesc lucruri rușinoase și lipsite de cinstea omenească. În acest context, la Ioan (8, 12) Domnul este numit „Lumina lumii”, cel ce umblă alături de El nu va fi în întuneric. Înțelegem că Hristos e asociat cu lumina care nu trece, nu apune ca soarele, de aceea urmașii lui Iisus se află mereu în lumină, adică în harul lui Dumnezeu. Evanghelia acestei zile începe cu ideea că putem să fim fii ai Luminii, adică fii ai faptelor bune, ai cinstei și ai virtuții, tocmai crezând în Lumină, adică în Hristos. 

Simbolic, în Evanghelia aceasta (ca și în finalul celei din ziua precedentă) citim că Hristos spunând acestea, S-a ascuns de adversarii iudei, de cei care nu credeau în El, deși făcuse atâtea minuni înaintea lor. Această situație explică pilduitor cum Dumnezeu uneori ne părăsește, anume atunci când ne slăbește credința. În aceste momente de cumpănă, când ni se pare că Dumnezeu Se ascunde de noi, când ne merge rău sau când ni se întâmplă numai rele, ne întrebăm unde e Dumnezeu, de ce ne-a lăsat. O gândire onestă ar înțelege că de fapt El nu ne lasă, ci „Se ascunde”, pe de o parte pentru că nu vrea să abuzeze de libertatea noastră, iar pe de alta, pentru că dorește să fie căutat de către noi. Orice persoană importantă este căutată de mulți, iar când e găsită, e prețuită pe măsură. Tot la fel Dumnezeu, dacă uneori devine nevăzut, nu o face fiiindcă ne părăsește, ci pentru că din pricina întunericului faptelor noastre nedemne El Se ascunde discret, așteptând să fie găsit. 

Evanghelistul Ioan face mai departe o referire la două profeții de la Isaia. Prima aparține începutului capitolului 53, cunoscut teologilor ca o „evanghelie a Vechiului Testament” pentru că reflectă foarte detaliat Pătimirile, moartea și preaslăvirea lui Mesia. Cea de-a doua are puterea de a ne reține mai mult atenția. Proorocul spune despre anumite persoane că „au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Dumnezeu să-i vindece” (Isaia 6, 10). Orbirea și împietrirea inimii sunt de multe ori acțiunile noastre. Avem evidența, știm care este binele, dar ne încăpățânăm să închidem ochii și să ne facem că nu vedem pe cel sărac de lângă noi, ne împietrim inima ca să nu ne doară pentru cel aflat în necaz, deși știm că această atitudine e nedemnă. Nu doar a face rău e un mare păcat, ci și a nu face binele. Ambele atitudini împiedică pe om să se întoarcă la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate să îi vindece. Cu gândul la împietrire, e de amintit soția lui Lot, care fugind din Sodoma și-a întors fața înapoi, ca și cum s-ar fi uitat cu regret la viața din orașul pierzării pe care tocmai o lăsase și de aceea imediat a împietrit (Facere 19, 26). Întâmplarea e pilduitoare pentru mulți dintre noi care chiar dacă ne pocăim, întoarcem din când în când capul către viața dinainte și suntem în pericolul să redevenim pietre lipsite de viață.

Între cei care L-au întâlnit pe Iisus nu sunt însă numai două categorii: cei care L-au crezut și cei care L-au refuzat, ci și o a treia: a celor care au crezut, însă fiindcă aveau o poziție socială comodă, călduță, au preferat să tacă și să nu mărturisească, pentru a nu fi izgoniți din sinagogă. La aceștia se referă Evanghelistul atunci când spune: „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”. Între ei se numără și părinții orbului vindecat, amintiți în Evanghelia duminicală. Ei au evitat să fie alungați din sinagogă și nu au mărturisit despre Cel Care le-a vindecat fiul, scuzându-se și trimițându-i pe chestori înapoi la fiul lor, că este în vârstă (Ioan 9, 21-22). Din această categorie facem parte mulți din cei de azi, care deși credem în Domnul, adeseori ne temem, ori ne rușinăm să Îl mărturisim pentru a nu fi considerați de către ceilalți drept ridicoli, depășiți, moraliști sau sâcâitori. Domnul însă nu îi mustră pe aceștia și nici pe noi cei de azi. În schimb spune: „dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea”. Așadar nu de teamă trebuie să împlinim poruncile, ca și cum urmează să primim o pedeapsă. Hristos vine ca să ne vindece, să ne mântuiască și nu să ne caute la caietul de teme, să vadă ce lecții n-am făcut și la care suntem restanți. Domnul ne arată numai că oricine crede în El de fapt „crede în Cel ce M-a trimis pe Mine”, adică în Dumnezeu, Care este Lumina. Iar dacă suntem alături de Lumină, nu avem cum să ne împiedicăm și să cădem.