A vedea pe Domnul

Hristos nu-i trece nevăzătorului în revistă biografia, nu-i cere cazierul, nu-i reproșează ceva. Întreabă de ce ar avea nevoie și îi oferă. Și la urmă îi mai spune și-o vorbă ce pică aidoma unui balsam peste sufletul pe care ceilalți îl vor fi jignit din belșug. Îi laudă credința! Oare ne-ar fi greu să facem și noi aidoma aproapelui? Ori, măcar ceva pe-acolo? Merită încercat! Îndrăzniți!

Aspecte introductive

E discutabil dacă în centrul narațiunii de astăzi se găsește o minune, ori un dialog. Orice investigație a acestui aspect, fie ea cât de meticuloasă, nu va elucida, din nefericire problema. Plasat într-un capitol amplu, în care Învățătorul își răspândește ideile, fie prin intermediul parabolei, fie prin cel al dialogului, momentul vine să vorbească ucenicilor despre Domnul care tămăduiește. E deosebit de interesantă așezarea lui în imediata vecinătate a unui moment în care Hristos vorbește despre Sine. Mai precis despre Răstignire și Înviere. E drept, unor ucenici care nu pricepeau încă. De altfel, Sfântul Luca ține să arate cu privire la acestea următoarele: „căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse”.

Orbul din Ierihon

Drumul propovăduirii presupune și traversarea Ierihonului. Cel mai jos loc din lume ce slujește ca așezare umană. Plasat sub nivelul mării, într-o crevasă ce nu-l deposedează totuși de statutul de oraș prosper. Aici, mulțimea e pestriță. Fiecare-și vede de treaba lui. Până ce, la orizont, răsare un Propovăduitor aparte. E cel mai probabil, așteptat. În calea Lui se crează astfel vânzoleală. Lumea vrea să-L vadă, să-L atingă. Între cei care se găsesc pe cale, fără a-și dori neapărat aceasta, se numără și un orb. Și pe el, aidoma leproșilor din pericopa de duminica trecută, anumite conjuncturi îl condamnă la faptul de a-și cerși bruma de existență cotidiană.

„Fie-Ţi milă de mine!”

Auzind de insolita apropiere, omul începe să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Sunt interesante spusele lui. Dincolo de faptul că enunță o cerere clar formulată, ce ar putea fi interpretată în mai multe moduri, ele vin și ca o mărturisire. Consfințesc prin gura lui că Hristos se găsește în legătură de continuitate directă cu ginta davidică. Adică, spun lumii-ntregi că El e cel așteptat. Căci Mesia va răsări din această stirpe. N-o spune orbul, o zice Scriptura. El doar o formulează într-o manieră fericită. Apoi, desigur, cere să aibă parte de acea formă de practică a iubirii, ce se materializează îndeobște în plan social. De milă. E probabil conștient de faptul că la Dumnezeu ea diferă de cea a oamenilor. Dar îndeobște, mecanismul e același. Că doar de la Dumnezeu suntem chemați să învățăm cu toții. Și El ne este exemplu!

Lumea care-l aude îl ceartă. Un gălăgios ca el e deranjant și ar putea tulbura șirul gândurilor unui vorbitor atât de inspirat. Iar auditoriul e dornic să-l asculte. Nu și-ar dori ca Învățătorul iritat să plece intempestiv din mijlocul lor. Ca atare, e dojenit. Se-ncearcă chiar reducerea lui la tăcere.

Dialogul

Și totuși, atitudinea ostilă a mulțimii îl îndârjește și mai tare. Iar pentru Iisus, e un pion important. Vine să arate probabil Apostolilor că cererea stăruitoare despre care le vorbise în debutul capitolului nu rămâne fără răspuns din partea Sa. Cere să fie adus la Dânsul. Apoi urmează un dialog. Nu e lung tare. Domnul nu se pierde în exerciții retorice. Nici nu merge pe ocolite: „Ce voieşti să-ţi faz?”, e întrebarea Lui: „Doamne, să văd!” Solicitării i se dă curs imediat. Omului i se redă vederea. Domnul constată un lucru interesant. „Credinţa ta te-a mântuit”, i se spune celui în cauză. Formularea aceasta e una care apare ca un adevărat leitmotiv în paginile relatărilor evanghelice. Culmea, e adresată unor categorii de oameni taxați în epocă drept păcătoși social. Și-n cazul celui de față, cel mai probabil, suferința trupului a fost văzută de popor drept o consecință a vreunui păcat.

În loc de concluzii – Dumnezeul iertării și al restaurării

Dacă a fost sau nu astfel, Sfântul Luca nu ne dă de știre. Lasă să planeze misterul asupra acestei idei. Și bine face. Căci esențialul istorisirii nu-l reprezintă păcatul, ci vindecarea. Domnul își arată mila asupra celui ce-I iese înainte oferindu-i posibilitatea de a vedea. De a-L vedea și a se bucura de prezența și mesajul Lui. Mila lui e o formă de manifestare a dragostei. Așa cum ar trebui să fie și a noastră. Iar atunci când a te milostivi spre aproapele tău vine ca o consecință a mărturisirii iubirii tale sincere, aspecte precum jertfa cad în plan secundar. Nu sunt neglijate, ci mai degrabă subînțelese. Căci accentul nu este pus pe tine, ci pe el. Pe modul în care inima ta e capabilă să intre în dialog cu a lui. Și s-o învăluie într-o caldă îmbrățișare. Așa cum face Hristos cu nevăzătorul. Nu-i trece în revistă biografia, nu-i cere cazierul, nu-i reproșează ceva. Întreabă de ce ar avea nevoie și îi oferă. Și la urmă îi mai spune și-o vorbă ce pică aidoma unui balsam peste sufletul pe care ceilalți îl vor fi jignit din belșug. Îi laudă credința! Oare ne-ar fi greu să facem și noi aidoma aproapelui? Ori, măcar ceva pe-acolo? Merită încercat! Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie