Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, iar Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Deci, iudeii murmurau împotriva Lui fiindcă zisese: Eu sunt Pâinea ce S-a coborât din Cer; și ziceau: Oare nu este Acesta lisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe Mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din Cer? lisus a răspuns și Ie-a zis: Nu murmurați între voi. Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va aduce Tatăl, Care M-a trimis, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (Ioan 6, 40-44)

Continuarea Evangheliei din ziua precedentă, care constituie un discurs despre credința în Fiul lui Dumnezeu, despre Pâinea vieții și despre viața de apoi, aduce câteva lămuriri în cele numai cinci versete rânduite a se citi in joia celei de-a treia săptămâni după Paști. Primul dintre ele se referă la credința în Hristos. Faptul de a crede în Domnul Iisus și în cuvintele rostite de El reprezintă ceea ce Dumnezeu dorește de la noi. Ni se spune că tot cel ce vede pe Fiul și crede în El va avea viață veșnică. 

Așadar, e nevoie de îndeplinirea a două cerințe pentru câștigarea vieții veșnice: vederea Fiului, respectiv credința în El. Ce se întâmplă însă cu cei care nu Îl văd? La doar o săptămână după Înviere, Hristos îi spunea lui Toma: „fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”. La acest verset s-ar putea raporta toate generațiile care nu au trăit pe vremea Domnului Iisus, ci după aceea. Locul vederii nemijlocite e luat de o  vedere spirituală. Îl vedem în semenii noștri, în fiecare frate care are nevoie de sprijinul nostru, în fiecare învățător care ne învață de bine. Dar mentalitatea neîmbisericită are alte repere. O asemenea viziune au cei care cred că icoanele sunt idoli. Și chiar dacă li se explică faptul că nu ne închinăm la chipul pictat, ci la Persoana lui Hristos reprezentat în icoană, vor replica faptul că nu știm noi cum arăta la față Iisus, că totul este numai în imaginația noastră. Are dreptate întrucâtva. Și totuși, când vedem icoana lui Hristos, așa cum ne-am obișnuit cu ea, atunci ne ducem cu gândul mai ușor la chipul Domnului, îl putem asocia mai ușor cu Cel care ne poartă povara, decât dacă ne-am raporta la El cu totul abstract, chiar interzicându-ne să ne gândim la înfățișarea Sa. Avem nevoie de chipul Domnului pentru a ne apropia de El. Și chiar dacă nu este o necesitate absolută, fiindcă știm că Dumnezeu e necuprins, dincolo de materie, dincolo de imaginație, totuși pentru mintea noastră limitată – atât spațial, aflându-ne departe de El, cât și temporal, la două mii de ani distanță – parcă ne apropiem mai ușor. Așa cum privind la poza mamei, tatălui, soției, soțului, copiilor, deși fiind departe de ei de multă vreme, ne mai alinăm dorul fie și pentru o clipă. 

A doua cerință pentru viața veșnică e credința în Domnul, credința că El, ca izvor al vieții veșnice, ne va adăpa și pe noi din acest izvor, dându-ne învierea în ziua cea de apoi. Fără Dumnezeu, fără raportarea la El, veșnicia chiar ar fi un chin pentru că nu se împlinește în nimic. Un infinit gol e lipsit de sens, e ca o cădere într-o prăpastie fără fund. Cine își poate închipui un urcuș dacă nu există Dumnezeu. Un urcuș către ce?

Domnul Iisus știe de ce nu este crezut de iudeii care murmurau atunci când el Se numise „Pâinea care s-a pogorât din cer”. Este vorba de un paradox al relațiilor omenești. Fiind cunoscut prea bine de familie, rudenii și concetățeni, a spune că Sine e pâinea coborâtă din cer constituie chiar o mare îndrăzneală! Dacă ar fi fost necunoscut, neștiut de unde vine, poate că oamenii ar fi fost mai ușor de convins! E greu pentru cineva să fie profet în patria lui (cf. Luca 4, 24), iar acest lucru este probat până în ziua de azi. Deseori citim în presă despre genii ale informaticii, ale științelor medicale, filozofi, artiști, persoane care se realizează pe plan profesional, deși acasă au fost ignorați. Uneori străinătatea ajută tocmai prin anonimatul pe care ți-l oferă. Dar Domnul Iisus nu caută să fie pe placul concetățenilor. Nu e dispus să fie comod, să spună și să facă lucruri plăcute ochiului și urechii. Nu de aceasta a venit în lume. A mântui, a salva din rătăcire pe cineva nu înseamnă să îl lauzi în eroarea lui. De aceea Hristos insistă: „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va aduce Tatăl, Care M-a trimis”. Aceasta înseamnă că până și venirea la credință, chiar dacă e prin libera noastră voință, se face prin harul, prin vrerea și puterea lui Dumnezeu. Iarăși este vorba despre un paradox. Dacă Dumnezeu este Cel care ne întoarce, atunci unde mai e voia liberă a omului? Nu suntem predestinați spre bine, respectiv spre rău? Predestinați spre bine suntem de fapt cu toții, fiindcă Dumnezeu ne-a adus la viață spre mântuire, nu spre pierzare. Dar în noi stă puterea de a alege să rămânem aproape de Dumnezeu, în timp ce de la El vine puterea de a ne statornici în bine. Iar statornicia în Dumnezeu aduce cu sine învierea în ziua cea de apoi. Nu înseamnă că oamenii răi sau care se opun lui Dumnezeu nu vor învia. Dar învierea lor nu se poate numi viață, fiind e un chin etern. Viața adevărată înseamnă bucuria de a trăi conectat la Izvorul care ne-a dat viața.