Bucuraţi-vă pururea întru Domnul

Cuvinte duhovnicești

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul

    • Bucuraţi-vă pururea întru Domnul
      Foto: Benedict Both

      Foto: Benedict Both

În cele lumeşti, nu numai întristarea, dar şi veselia aduce pagubă; în cele ale Duhului tocmai dimpotrivă: nu numai veselia, dar şi întristarea cuprinde în sine o mare comoară de bucurii.

El (Pavel - n.n.) nu a spus numai: Bucuraţi-vă pururea, ci a adăugat şi pricina bucuriei necurmate, când a zis: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Pe cel ce se bucură întru Domnul nici o restrişte nu-l poate scoate din bucuria lui. De bună seamă, toate celelalte de care ne bucurăm sunt schimbătoare, trecătoare şi lesne se prefac. Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că, chiar dacă dăinuesc, nu ne hărăzesc o bucurie aşa de mare, ca să poată îndepărta sau adumbri mâhnirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: e statornică şi nemişcată şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte necazuri. Cel care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se bizuie pe Dânsul, are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei. Şi după cum o mică scânteie căzând în marea nesfârşită lesne se mistue, tot aşa orice restrişte ar cădea peste cel ce se teme de Dumnezeu, piere şi se stinge ca şi cum ar cădea în marea fără fund a bucuriei. Şi ceea ce e de mirare e că, deşi necazurile sunt de faţă, el, cel ce se teme de Dumnezeu, nu încetează de a se bucura. Când nu se iveşte nici o supărare, nu e mare lucru să te poți veseli într-una, dar când te înconjoară atâtea lucruri ce te vâră în supărări, să fii mai presus decât ele toate, şi să fii voios în mijlocul năpastei, aceasta este cu adevărat de uimire. După cum nimeni nu s-ar mira că cei trei tineri n-au ars, dacă ar fi fost ei departe de cuptorul babilonic: (ceea ce i-a mirat pe toţi a fost împrejurarea că ei, deşi au stat atâta timp în foc, au ieşit de acolo mai puţin vătămaţi decât cei care n-au fost acolo) tot aşa trebuie să spunem şi despre sfinţi, nu ne-am mira dacă, nefiind supuşi la nici o încercare, s-au bucurat fără încetare. E însă vrednic de mirare şi mai presus de firea omenească, că fiind înconjuraţi de nesfârşite rele de peste tot, s-au simţit mai bine decât cei ce aveau parte de linişte deplină.

Cum că nu e cu putinţă să găsim vreo viaţă din afară (lumească sau păgână) care să aibă necontenit parte de voioşie, s-a desluşit prin cele spuse mai sus; cum că, pe de altă parte, e peste putinţă ca adevăratul credincios (creştinul) să nu guste o necurmată plăcere, şi aceasta iarăşi voi încerca s-o dovedesc, nu numai ca să învăţaţi, dar ca să şi râvniţi după această viaţă lipsită de supărări. Să ne închipuim un om care n-are nimic pe cuget, bizuindu-se pe o conştiinţă curată, cu gândul numai la viaţa viitoare, în aşteptarea bunelor nădejdi de acolo; ce lucru ar putea, ia spune-mi, să-l împingă pe un astfel de om la mâhnire? Nu-i aşa că moartea pare lucrul cel mai nesuferit de pe lume? Dar pe unul ca acesta, aşteptarea morţii nu numai că nu-l întristează, dar îl şi desfată mai degrabă. Căci ştie că odată cu moartea încetează trudele, că ea e o goană spre cununi şi spre răsplată pusă la o parte pentru cei ce au luptat pentru credinţă şi virtute. Sau poate moartea prea timpurie a feciorilor? Dar va răbda şi aceasta bărbăteşte, spunând vorbele lui Iov: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum Domnul a binenevoit, aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului binecuvântat în veci (Iov. 1, 21). Dar dacă nu pot să-l întristeze moartea şi pierderea copiilor, cu atât mai puțin paguba bănească, necinstea, pâra şi bârfirea nu vor putea atinge un suflet aşa de tare şi viteaz, şi nici durerea trupului, căci şi Apostolii au fost biciuiţi, dar nu şi-au pierdut curajul.

Dacă deci, nici moartea, nici paguba de bani, nici boala trupească, nici necinstea, nici ocara, nici altceva de felul acesta nu poate să-l mâhnească, ci mai de grabă să-l bucure, atunci ce pricină de supărare poate avea? Ce adică ? Nu se supărau sfinţii?, mă va întreba cineva. N-auzi - mi se va spune - pe Pavel zicând: Am supărare mare şi necontenită este durerea inimii mele? (Rom. 9, 2).

Apoi tocmai asta e de mirare, că supărarea a adus câştigul şi plăcerea izvorâte din jale. Căci după cum bicele le pregăteau bucurie, nu dureri, tot aşa şi supărarea le pregătea acele mari cununi (de mai târziu). Minunea e că în cele lumeşti, nu numai întristarea, dar şi veselia aduce paguba cea mai mare; în cele ale Duhului tocmai dimpotrivă: nu numai veselia, dar şi întristarea cuprinde în sine o mare comoară de bucurii. (Sf. Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui, Partea a Il-a, predica a XVIII-a, pp. 143-146)