Se crede că fiecare biserică poartă cu sine şi duce peste veacuri o părticică din caracterul ctitorului ei. Marele român, Miron Vodă Barnovschi, a avut o viaţă zbuciumată, o tinereţe sub semnul slujirii ostăşeşti, o domnie scurtă – întreruptă de o retragere în Polonia şi un sfârşit al vieţii departe de patria sa. A fost un strămutat al sorţii. Un vlăstar cu rădăcini în Toporăuţii Cernăuţilor, care a lăsat urme în fiecare loc în care a fost purtat – de la Liov, până la Iaşi. Dintre cele şapte biserici ridicate de domnitorul martir, una i-a împărtăşit întru totul destinul.

„Mănăstirea mea din Şesul Hangului, la poalele muntelui”

Pomenită vreme îndelungată sub numele de Mănăstirea Hangu, aceasta este ctitoria lui Miron Barnovschi Voievod, după cum el însuşi mărturiseşte în aşezământul din 25 martie 1627: „Început-am a zidi şi am făcut biserica aceasta,  care iaste în partea apusului depărte şi întru deosebită pustie, în locul ce se cheamă Hangul. Şi această urmare şi facere am pus domnia mea a fi nerăşuită în veci întru a noastră din nou zidită mănăstire de mai sus numită Hangul”.

Domnitorul nu a ales întâmplător locul zidirii. Într-un spaţiu al nevoinţelor călugăreşti, sfinţit de către sihaştrii Ceahlăului – „Athosul românesc” –  biserica a fost ctitorită în mijlocul unei vechi comunităţi monahale. Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare ridicase şi el aici o bisericuţă din lemn, legându-o de lavra Neamţului. Probabil că acesta se găsea în stare avansată de degradare atunci când, Miron Barnovschi, în semn de evlavie pentru monahii din Sihăstria Buhalniţei, a construit o biserică nouă din zid, în anul 1627.

După unele surse istorice, biserica a fost ctitorită pe moşia vechiului schit Poienile, a familiei Movileştilor, cu care Miron Vodă se înrudea. În acelaşi an, domnitorul a dăruit mănăstirii părţi din obcina Durnesti (astăzi Dornesti, sat component al comunei Costişa, judeţul Neamţ) şi o fabrică rudimentară de preparare a berii, prima din Moldova.

În testamentul pe care îl scria la Constantinopol, înainte de a primi cununa muceniciei, Miron Vodă vorbea despre biserica lui astfel: „eu nu cred să existe un loc mai frumos şi mai tihnit pe lume decât mănăstirea mea, din Şesul Hangului, la poalele muntelui”. Dragostea domnitorului pentru această zonă a intrat în tradiţia orală căci, până astăzi, hăngenii ştiu din bătrâni că, însuşi Miron Vodă, alături de vlădica Varlaam, a participat la hramul aşezării.

Jertfă pentru Orientul creştin

După anul 1640, Vasile Lupu şi alţi voievozi ai ţării au înzestrat ctitoria cu întinse moşii, mori şi heleşteie, transformând-o într-una dintre cele mai prospere aşezări din Moldova. La fel ca şi „sora” sa din Iaşi (Biserica „Adormirea Maicii Domnului” - Barnovschi), această mănăstire a fost sprijinul orientului creştin, încercat de cucerirea islamică. Dacă astăzi ne bucurăm încă de existenţa Patriarhiei Alexandriei şi a toată Africa, acesta este şi meritul dispărutei mănăstiri Hangu. Aflată într-un stat islamic, divizată de o majoritate creştină coptă, comunitatea ortodoxă alexandrină era, în secolul al XVII-lea, în mare dificultate, fiind ameninţată cu dispariţia. În anul 1715, voievodul Nicolae Mavrocordat a închinat Patriarhiei Alexandriei mănăstirea cu tot venitul ei, împotriva voii mitropolitului Ghedeon al Moldovei. Ca răsplată pentru acest dar, însuşi patriarhul Samuil al Alexandriei a venit în Moldova, ca să mulţumească domnului fanariot, rânduind egumen şi arendaşi pentru noua proprietate.

De la această dată a început o grea perioadă în existenţa obştii monahale. Conducerea mănăstirii era încredinţată aceluia care oferea cel mai mare venit anual. Egumenul Daniil, spre exemplu, în anul 1814, se angaja să plătească alexandrinilor 12.000 lei, dar şi să nu facă vreo datorie care ar putea să afecteze veniturile mănăstirii. Spre deosebire de alte biserici, Mănăstirea Hangu a fost una din puţinele ctitorii închinate care, nu numai a trimis daruri în Orient, ci a şi primit. Din Alexandria, egumenii greci au adus o frumoasă catapeteasmă, unică în ţara noastră – prin motivele zoomorfe şi plantele specifice deltei Nilului, sculptate.

Prin legea secularizării din anul 1863, mănăstirea a fost transformată în biserică parohială, iar în anul 1865, în chilii a început să funcţioneze o şcoală primară, pentru copii localnicilor.

Călătorie de la Hangu la Buhalniţa

Ţara noastră este printre puţinele din lume în care se foloseşte termenul de „biserici călătoare”. Istoria lor ţine de cauzele care le-au făcut să „umble” de colo-colo. Unele au fugit din Transilvania, de tunurile generalului Bukov, altele au plecat din Muntenia ca să ajungă la Muzeul Satului. Apoi, în anii 80, bucureştenii au putut asista la evenimente excepţionale în existenţa oraşului: biserici cu greutăţi de mii de tone „călătoreau” din faţa urgiei comuniste.

Tot din această categorie fac parte şi unele locaşuri de cult, care au avut şansa să fie strămutate din calea apelor, acolo unde s-au construit marile baraje şi hidrocentrale. În acelaşi timp, multe nu au reuşit să „fugă” şi au fost acoperite de ape. Exemplele nu sunt puţine. Sub apele acumulării Mostiştea se află Schitul Codreni, construit în  anul 1678; la Porţile de Fier I, Mănăstirea Mrăcunia; pe valea Cernei, în satul Cinciş, patru biserici au fost acoperite de ape; la fel, la Sângiorgiu de Pădure (lângă Sighişoara) a fost lăsată mediului acvatic o măreţă catedrală.

Istoria mănăstirii Hangu se aseamănă cu istoria ctitorului ei. Miron Barnovschi, pentru refuzul de a plăti un tribut de mai mare cu 40 de pungi de aur, a fost îndepărtat de la domnie şi strămutat în Polonia, la Ustie. Biserica lui, din câmpul Hangului, a avut aceeaşi soartă. Sub motivul construirii hidrocentralei, barajului şi lacului de acumulare de la Bicaz, ea a fost desfăcută, bucată cu bucată şi reconstruită pe un versant al muntelui, în actualul sat Buhalniţa, din judeţul Neamţ.

Din păcate, planurile iniţiale nu au fost respectate. Foarte puţin mai seamănă actuala construcţie – cu celelalte ctitorii ale lui Barnovschi. Însă, ea este unică în Moldova, prin faptul că turla este amplasată exact pe jumătatea acoperişului, iar forma sa arhitecturală este aceea a oului de gâscă. În interior, compartimentarea este realizată prin două coloane masive, pe care se sprijină arcadele dintre naos şi pronaos – fiind pus în evidenţă sistemul de boltire. Uşa de la intrare a păstrat chenarul original de piatră, decorat cu muluri, care se întretaie la colţuri. Aceasta este o piesă unică în arhitectura bisericilor româneşti.

Barajul Bicaz – un lac de lacrimi

Pentru noi, vizitatorii de astăzi, Bicaz sau „marea dintre munţi” este un loc încântător. Pentru sistemul hidroenergetic românesc, Bicaz este piatra de temelie. Este Legenda. Practic, barajul a fost o provocare pentru inginerii români, constructori şi energeticieni de la acea vreme. Pentru aceasta a fost numit „şcoala hidroenergeticii româneşti”. Însă, sunt puţin aceia care se gândesc şi la cealaltă faţă a măreţului baraj. Un lac de lacrimi.

Lacrimi a 15.000 de oameni care au muncit la ridicarea barajului, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice. Aici au muncit mii de deţinuţi politici, militari în termen şi brigadieri, mulţi sfârşind sub maluri.

Lacrimi adunate din aproape 20 de sate strămutate. Două dintre acestea, Răpciuniţa şi Cârnu, dispărute în totalitate.

Lacrimi a peste 18.000 de locuitori strămutaţi, din aproape 2.300 de gospodării. În anul 1958, strămutaţii şi-au lăsat sub ape jumătate din viaţa lor. Amintirile. Pe cei dragi adormiţi şi sfintele biserici, căci n-au avut timp şi putere să le care pe toate, cu spatele, pe deal. Doar două cimitire au fost dislocate. Astfel, a luat naştere ceea ce astăzi locuitorii numesc „drumul morţilor” – drumul pe care au fost strămutate o parte dintre osemintele strămoşilor.

Din 20 de sate dispărute s-a salvat destul de puţin. Biserica de la Buhalniţa, ctitoria iniţială a lui Miron Barnovschi, este mărturia acestor evenimente, pe care, poate prea repede, le-am uitat. Diseară, când aprindem luminile în locuinţele noastre confortabile, să ne aducem aminte că energia electrică de care beneficiem izvorăşte dintr-o mare de lacrimi. Şi, să o preţuim! Măcar o seară!