A pierde o bătălie nu înseamnă a pierde războiul

În sângeroasa bătălie de la Valea Albă - Războieni, oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din oastea mică, formată din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 15.000 de oameni și oastea mare, care era compusă, pe lângă oastea mică, și din cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge până la 50.000 de oameni.

În a doua jumătate a lunii iunie, sultanul împreună cu luptătorii săi începea să treacă Dunărea. Întrucât nu mai avea sprijinul secuilor și al polonezilor, Ștefan cel Mare a întărit Hotinul, Cetatea Neamţului şi Suceava. Între timp, corpurile de călăreți moldoveni îl informau pe domnitor despre toate mișcările otomanilor, care mărșăluiau de mai bine de o lună prin ținuturi pline de primejdie. Ei îl căutau pe Ștefan pentru a da startul bătăliei decisive.

„Sultanul nădăjduise că va găsi ţara bogată în grâne”

Voievodul Ștefan i-a întâmpinat pe otomani folosind tactica tradițională a pământului pârjolit. Iată cum descrie peisajul luptei istoricul italian, Giovanni Maria Angiobello, cel care l-a însoţit pe sultan în campania de la Valea Albă - Războieni:

„Am aflat toate satele şi locurile părăsite, iar câmpurile arse. Căci contele Ştefan, ştiind bine că nu putea să stea împotriva sultanului, a căutat să acţioneze în alt chip, astfel că a poruncit ca popoarele din ţara lui să plece peste munţi. De asemenea, a pus să se taie ierburile şi bucatele, a poruncit să se ardă totul, aşa că sultanul rămase înşelat, căci nădăjduise că va găsi ţara bogată în grâne şi păşuni, cum este de obicei, dar o găsi golită de oameni... Peste tot locul se ridica un praf de tăciuni care îmbâcsea văzduhul şi ori de câte ori ajungeam la popasuri, eram cu toţii negri pe faţă şi pe veşminte; ba până şi caii pătimeau, căci praful le intra prin nări... Aceasta a făcut ca foametea să fie aşa de cumplită încât oastea sultanului ar fi pierit în cea mai mare parte fără zahareaua ce fusese adusă pe Dunăre.”

„Însuşi Mahomed a condus personal cel de-al treilea atac”

În ciuda acestor dificultăți, marea oaste turcească înainta de-a lungul văii Siretului. Încet-încet, oştile otomane s-au apropiat de Cetatea Neamţului. Un cronicar consemnează că „însuşi Mahomed, luând scutul de apărare în mâinile sale, a dat pinteni calului, conducând personal cel de-al treilea atac”, produs odată cu lăsarea nopții. Ștefan era hotărât să-i taie calea spre Suceava și și-a instalat tabăra pe un platou înalt, pe valea Pârâului Alb. Moldovenii s-au înconjurat de fortificații construite în grabă din trunchiuri de copaci, având și codrii ca refugiu. Aici, în locul care avea să fie botezat Războieni, voievodul moldovean a încercat să țină piept puhoiului otoman cu o oaste ce nu depășea cu mult zece mii de oameni. În această bătălie, însuși Ștefan a căzut de pe cal, dar nu a fost rănit.

Disproporția numerică și-a spus, însă, cuvântul, cronicarul Grigore Ureche evocând atât superioritatea covârșitoare a turcilor, cât și rezistența eroică a apărătorilor. Era în noaptea de 25 spre 26 iulie 1476.

O retragere tactică, iar nu o înfrângere

Așezat într-un loc sigur, voievodul își creiona căile pentru retragerea în caz de forţă majoră, gândind că o bătălie poate fi abordată și astfel atunci când dorești să cruți viețile oamenilor. Cronicarul Grigore Ureche consemnează în Letopiseţul Ţării Moldovei:

„Moldovenii, obosiţi şi nevenindu-le ajutoriu nici de o parte, au căzut, nu fieşce cum, ci până la moarte se apărau, şi nu biruiţi de arme, ci stropşiţi de mulţimea turcilor. (...) Ai noştri au pierit încât s-a înălbit poiana de trupurile lor, şi mulţi din boierii cei mari au picat şi vitejii cei mai buni au pierit şi fu jale mare în toată ţara...”

Acesta a fost momentul care i-a îndemnat pe cronicarii timpului, dar şi pe istoricii de azi, să considere că voievodul moldovean a fost înfrânt. Dar, de fapt, a fost o autoînfrângere, mai simplu spus, o retragere tactică, în vederea aplicării planului strategic.

Militarii spun că a pierde o bătălie nu înseamnă a pierde războiul. O campanie se socoteşte câştigată atunci când se realizează scopul pe care şi l-a propus cel care a dezlănţuit-o. Sultanul a vrut să-l înlocuiască pe Ştefan. Acest ţel nu a fost atins, deci campania, judecată din punct de vedere militar şi politic, a fost pierdută de Mahomed al II-lea. Marele voievod Ştefan nu va renunţa la planurile sale de luptă antiotomană.

Surse:  „Istoria Românilor”, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976); „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”, George Marcu (coord.), Editura Meronia, Bucureşti, 2011

*** Din aceeași serie, puteți citi și:

O lumină nouă asupra Bătăliei de la Războieni (I)

- Bătălia de la Războieni într-o lumină nouă (II)

Bătălia de la Războinei – dovadă a jertfei și a dragostei de libertate (IV)

De la același autor

Ultimele din categorie