Deși nu are nici o atestare evanghelică sau apostolică, Sfânta Mahramă datează încă din timpul vieții pământești a Mântuitorului și este legată de o vindecare miraculoasă a regelui Abgar al V-lea al Edesei.

Cel dintâi care ne vorbește despre acest eveniment este istoricul Eusebiu de Cezareea. Astfel, din lucrarea sa Istoria Bisericească aflăm că regele Edesei Îi trimite lui Hristos, prin curierul său Anania, o scrisoare în care Îl roagă să vină la el și să îl vindece de lepră. Mântuitorul îi trimite răspuns că nu poate veni, dar că imediat după Înălțarea Sa la Cer îl va trimite pe unul dintre ucenicii Săi să-l vindece.

Mai multe detalii despre acest eveniment, dar și prima mențiune a existenței Sfintei Mahrame găsim într-un document din secolul al V-lea, numit Doctrina lui Addai. Addai (†541), episcop al Edesei, istorisește că Abgar trimite un pictor să zugrăvească Chipul lui Hristos. Pictorul Îl găsește pe Hristos predicând mulțimilor, dar când vrea să se apuce de portret își dă seama că nu poate face asta, din cauza luminii puternice ce izvora de pe Fața Lui. Atunci, Hristos Își imprimă Chipul pe o pânză pe care o trimite regelui, spre vindecare de boala ce îl chinuia.

În secolul al VI-lea, scriitorul bisericesc Evagrie menționează într-una dintre lucrările sale icoana trimisă regelui Abgar, numind-o „icoana făcută de Dumnezeu”. În timpul perioadei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin amintește de această icoană, iar în anul 787 Părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic fac referire la ea în mai multe rânduri. Originalul s-a pierdut în negura vremii, însă ni s-au păstrat nenumărate copii.