Este duhovnicul prooroc? Dacă nu este, cum poate deveni?

Nu numai duhovnicul… Ar trebui să avem în vedere că dacă omul este făptură cuvântătoare, cum zic Părinții, și cuvântul are nașterea dincolo de fizica asta, de lumea asta fizică, tot cuvântul ar trebui să devină proorocesc.

Nu numai duhovnicul… Ar trebui să avem în vedere că dacă omul este făptură cuvântătoare, cum zic Părinții, și cuvântul are nașterea dincolo de fizica asta, de lumea asta fizică, tot cuvântul ar trebui să devină proorocesc. Spune Sfântul Apostol Petru că de grăiește cineva să fie cuvintele lui ca și cuvintele lui Dumnezeu.
Duhovnicul ar trebui cu precădere să trăiască în cuvântul proorocesc, iar cuvântul lui să fie proorocesc pentru cei care vin la el. Fiindcă dacă nu, pe calea mântuirii, greșelile, și mici să fie, sunt mari (cum scria Părintele Sofronie cândva surorii sale, Maria), fiindcă este vorba de cele de pe urmă și nu de viața de zi cu zi.
Însă, avem această comoară în vase de lut. Iar vasele de lut le vezi, de-a lungul istoriei Bisericii, și în marii sfinți ai Bisericii. Cum să depășim neputința acestui lut ca să nu primejduim mântuirea noastră?
Ca reazem al nădejdii noastre (acel „și nu deznădăjdui”) avem și gândul că Dumnezeu poate să corecteze traiectorii greșite ale omului. Și ar trebui, nu atât duhovnicii, cât cei care se duhovnicesc, să mizăm pe mila și puterea lui Dumnezeu.
Duhovnicia trebuie să fie desăvârșită și să fie cuvânt dumnezeiesc, să fie cuvintele lui Dumnezeu. În Biblia engleză chiar scrie: „De grăiește cineva să fie ca oracolele lui Dumnezeu”. Pe duhovnic tu îl poți face prooroc. În cartea lui Iezechiel proorocul, în capitolul al 14-lea, vin 10 bărbați la proroc și cuvântul lui Dumnezeu vine și zice: „Vezi acești bărbați? Ei vin cu inimă îndoită. Au o să le grăiesc Eu sau o să-i las în înșelarea lor?”. Domnul zice că celui care vine cu „inimă îndoită” (care nu caută cu adevărat calea mântuirii, care nu vrea sa facă cu adevărat voia lui Dumnezeu), Dumnezeu îi vorbește (chiar și prin proroc) după inima lui. Într-o notă de subsol, undeva în Filocalie, părintele Stăniloae explică lucrul acesta, că Dumnezeu vorbește după inima omului.
Am început să înțeleg mai bine lucrul acesta din Psaltire și, în general, din citirea Vechiului Testament, felul în care se folosește cuvântul dreptate sau a nedreptăți. De multe ori, după gândirea noastră modernă, când citim „a nedreptăți” nu vedem unde-i nedreptatea că doar dacă ești păcătos și îți primești durerea după păcatele tale sau după dreptatea asta: „ochi pentru ochi”, „după faptă și răsplată”…
Dar dacă o să citiți în versiunile mai vechi ale Bibliei (aș zice versiunea care a fost cândva clasică în România, versiunea din 1914, unde se întâlnește mai puțină parafrază decât după), o să vedeți că felul acesta de a folosi cuvântul „a nedreptăți” (și în Apocalipsă se spune că moartea nu va mai nedreptăți pe om) în gândirea veche seculară era un sinonim pentru „a mâhni”, pentru „a răni”. Și Dumnezeu, în dragostea Lui, nu mâhnește pe om. Și atunci, vorbește după inima mea: mi-e frică de un adevăr, mă cruță Dumnezeu, deși nu mi-e de folos să fiu cruțat. Dar nu mi-e de folos nici să fiu rănit. Și dragostea lui Dumnezeu nu rănește pe om. Mă întrebam mulți ani de ce zic Părinții că tot ce vine de la Dumnezeu vine cu pace. Eu mă gândeam că dacă trebuie să fiu mustrat pentru păcate, cum o să am pace? Și am observat, de-a lungul vieții mele, că de cele mai multe ori Dumnezeu mă cruță fiindcă nu vreau să fiu mustrat. Și am început să înțeleg că nu-mi era de folos să fiu mustrat. Mai de folos mi-ar fi fost ca dragostea lui Dumnezeu să poată liber să-mi vorbească. Mustrarea lui Dumnezeu nu ca mustrarea omului, nu are asprimea asta care vine din ură, din dispreț, ci mustrarea lui Dumnezeu este cuvânt de îndreptare, cuvânt de înviere din starea mea de mort (duhovnicește). Starea morții venind la viață trece printr-o durere, durerea pocăinței, durerea de care vorbesc filocalicii. Știți cum vă îngheață degetele câteodată de nu le mai simțiți, iar când veniți la căldură, până începe iarăși sângele să circule, treci printr-o fază în care te cam doare mâna, dar nu vrei să dai înapoi, ci vrei să mergi înainte - cred că acesta este un chip al durerii pocăinței.
Dacă înțelegem lucrurile în felul acesta în așa fel încât să putem trăi acel cuvânt „și nu deznădăjdui” la nivelul nostru, vom putea avea acest curaj, această bărbăție să primim cuvânt dumnezeiesc, orice ar fi el. Astfel, ducându-ne cu adevărat la duhovnic cu un adevărat dor de a afla cuvântul vieții – fie ce-o fi, cum se mai zice – atunci duhovnicul o să ne fie de fiecare dată un prooroc.
Unul din motivele pentru care și cuvântul nostru de spovedanie ar trebui să fie esențial. La început spovedim tot felul de lucruri, e bine pentru un început. Dar trebuie să creștem și din starea asta, să ne coacem. Este vorba de un esențial, ceva care mă poticnește în viața mea, este vorba despre mândria din viața mea. Îmi amintesc de spovedania unui rus care, venind după Perestroikă, spunea: „Păcătos – am gândit hule; păcătos – etc.”, adică sunt păcătos – în limba rusă „sunt” aproape întotdeauna este eliptic. Se pronunța „păcătos” și spunea esențial câteva lucruri pe care le-a făcut, nu o spovedanie stas, că așa scrie în carte. Se simțea că el se mărturisea, ținea mintea în iad. Aceea a fost o spovedanie tare dragă și am ieșit și eu înviat de acolo, precum și el.
Cuvântul duhovnicului ar trebui să nu-l discutăm. Unul din motivele pentru care ar trebui să nu-l discutăm ar fi cuvântul Părintelui Sofronie, că dacă ai putea percepe prima mișcare a inimii duhovnicului în intuiția ta (ceea ce puțini pot), acela este cuvântul de la Dumnezeu către tine. Deci, asta înseamnă primul cuvânt: un prim zvâc al harului în inima duhovnicului ca răspuns la nevoia ta. Duhovnicul poate nici să nu-și da seama că era de la Dumnezeu. Cuvântul e pentru tine, nu pentru el, motiv pentru care ar trebui să termini curând. Ar trebui imediat să spui „Blagosloviți, părinte…” și du-te de acum cu Dumnezeu și vezi cum o să-ți trăiești cuvântul. Poți mai târziu, dacă ai greutăți, să vii înapoi și să-i spui: „Părinte, atunci mi-ați spus nu știu ce, dar, uitați că…”. Însă important este ca deja să încerci să trăiești cuvântul, că intri pe un făgaș nevăzut, taina pocăinței ca adevărată taină, o tainică, lăuntrică călătorie către Dumnezeu, în care Dumnezeu te va călăuzi pas cu pas, prin duhovnic. Tu l-ai făcut să îți fie prooroc, dacă vii cu înțelegerea asta. Trebuie însă, ca ucenic, să vii cu încredere în Dumnezeu și respectiv, în duhovnic.
Sfântul Siluan a fost întrebat: „De ce sunt așa puțini duhovnici astăzi?”. Și a zis: „Pentru că sunt prea puțini ucenici”, adică nu știe omul acum să-și trăiască ucenicia în Dumnezeu. Este un cuvânt care se rostește, în diferite forme, de-a lungul culturii filocalice. L-am întrebat odată pe Părintele Sofronie. „Părinte, e drept ce gândesc? Că în duhovnicie Fiul își naște pe Tatăl?”. Părintele Sofronie a zis: „Așa-i”. Orice cuvânt se poate strica, orice înțelegere poate fi dreaptă sau o aberație. Domnul să ne dea și să vă dea tuturor dreaptă înțelegere și la duhovnici și la duhovnicie.

De la același autor

Ultimele din categorie