„Nu numărul maicilor contează, ci felul lor de a-și înțelege menirea”

Se spune că prezența este adevărata propovăduire a monahului sau a monahiei. Cu atât mai mult a unei starețe care știe să se facă tuturor toate. Fie că se îngrijește de biserică sau frământă și rotunjește prescurile, pregătindu-le pentru sfintele slujbe, fie că dă un sfat unei maici sau cercetează cei câțiva stupi de albine, ori adună florile de mușețel din mica poieniță, pe stareța Mănăstirii Frumoasa din Iași, stavrofora Sofia, n-o deosebești între celelalte maici. Abia atunci când stai puțin lângă sfinția sa, te simți ca în preajma mamei.

Care sunt cele mai mari bucurii ale unei starețe?

Bucuriile unei starețe sunt în legătură cu obștea de maici, de cele mai multe ori. Noi, ca oameni, n-avem voie să judecăm pe nimeni, dar eu, ca stareță, am îndatorirea să-mi judec obștea, să fiu obiectivă. Pe lângă viața duhovnicească personală, trebuie să mă preocup și de viața celorlalte, să le urmăresc pe fiecare în parte, dar nu pătimaș, ci cu dragoste. În același timp, ca stareță, trebuie să fiu și exigentă.

Exact cum sunt și părinții cu proprii copii.

Da. Dacă-i lași în voile lor, nu le faci observații și nu-i pedepsești sau nu-i înveți, nu-i povățuiești, cresc cum nu trebuie. Dacă îi sfătuiești cu blândețe atunci când îi vezi că sunt ascultători sau mai ridici tonul, sau mai pui și-o pedeapsă atunci când nu sunt ascultători, acest lucru le folosește mai târziu. Poate pe moment nu-și dau seama, dar mai târziu vor înțelege că a fost spre binele lor. Ca monahie, nu te preocupă lucrul acesta, îți vezi efectiv de mântuirea ta, te îngrijești de modul în care îți împlinești ascultarea, de relația cu cei din jur, de pravila de chilie și de pravila de biserică. Bucuria mare ca stareță este atunci când vezi că reușești să păstrezi o atmosferă de pace și bună înțelegere în obște.

Cât de importantă e această unitate în obște?

Unitatea acesta este cel mai greu lucru de făcut, și de aceea este și cel mai măreț. Înaltpreasfințitul Teofan ne spunea că în Biserică este foarte, foarte importantă unitatea. Și ne dădea niște exemple din viața unor patriarhi, episcopi, mireni, care, smerindu-se ei, personal, au reușit să păstreze unitatea atunci când exista riscul ca ea să se piardă.

Sfinții Părinți spun că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. Și nu pierzi nimic. În aparență pare că ai ieșit mai prost fiindcă ai cedat primul, dar bucuria pe care o dobândești în suflet când faci un astfel de gest nu se compară cu nimic pe lumea acesta.

Contează pentru o stareță mărimea obștii pe care o îndrumă?

La Frumoasa, obștea este mică, dar sunt cerințe foarte mari: mănăstirea este veche, de întindere mare, și uneori, oboseala își spune cuvântul. Dar depășim. Într-o obște micuță poți lucra mai ușor decât într-o obște mare. Mult mai multe realizezi cu un număr restrâns de personal, dar care este dăruit și fiecare cu responsabilitate în ascultarea în care se află, fiindcă nu numărul persoanelor contează, ci felul lor de a-și înțelege menirea.

Eu mă bucur foarte mult când văd că maicile mele își înțeleg vocația și rostul lor în mănăstire și se-ajută foarte mult, se jertfesc mult atunci când trebuie. Sunt preocupate de cele duhovnicești, fiecare în ceea ce consideră ea. Nu este un tipar. Fiecare om, în ceea ce se regăsește, aceea face cu toată inima și îi ajută foarte mult. Și le vezi bucuria de pe chip, mulțumirea. Dar totul trebuie îmbinat: și Marta, și Maria trebuie să fie deopotrivă.

Ați stat și la Mănăstirea Războieni câțiva ani. Dacă ar fi să comparați viața de acolo cu viața de aici, care sunt provocările într-o mănăstire de oraș?

Viața de la Războieni a avut bucuriile ei în momentele respective. Omul este cel care sfințește locul, prin ceea ce face el. Spunea un Părinte: poți să fii la Mormântul Domnului și să nu te mântuiești și poți să fii în zarva lumii și să lucrezi la mântuirea ta neobservat și nebăgat în seamă, mai aproape de Dumnezeu decât pe Muntele Sinai. Liniștea e și cum ți-o faci tu. Dar e adevărat că te-ajută foarte mult și exteriorul. Mult mai ușor te rogi, sporești și te concentrezi la rugăciune într-un loc unde este liniște și pace. Zarva orașului te împovărează. Nu mai spun de urletele care se aud de după ziduri, sirene etc., dar slavă Domnului că avem ziduri. Nici la Războieni nu aveam mai multă linişte decât aici. Mănăstirea este în sat; manele, certuri chiar dacă era la ţară. Poate aici, în Iași, e mai mult respect din partea oamenilor.

Și mai este un aspect. Sunt unii cerșetori oameni tineri, sănătoși care nu știu cât anume se folosesc sau cât anume ne folosim noi din pomana pe care-o facem. Nu mulțimea lor cred c-ar fi problema, ci modul dezorganizat în care vin. La orice oră din noapte și din zi, dacă se poate, să le stai dinainte. Dar dacă monahul nu are un program, l-ai terminat.

Sunt oameni care apreciază o mănăstire nu după calitatea rugăciunii și frumusețea tainică a slujbelor, ci după ceea ce se vede: cum e trapeza, cum e mâncarea, cum e amenajată incinta, arhondaricul.

Draga mea, înainte de a veni aici, la Frumoasa, am fost trei luni la o mănăstire misionară în Franţa împreună cu o soră. Dânsa se pricepea mai bine la bucătărie, eu la strană. Ne ajutam reciproc. În fiecare duminică şi sărbătoare se aduna acolo diaspora românească, cam de pe o rază de 100 de km. Oamenii veneau şi-şi petreceau aceste weekend-uri acolo ca o mângâiere, ca o regăsire, ca o relaţie cu Dumnezeu, cu Ortodoxia, cu România. Se simțeau ca acasă. Participau la Sfânta Liturghie câteva ceasuri, iar apoi rămâneau cu toţii la masă. Și remarcam, frapată, exact ce spuneai: foarte puţini apreciau calitatea rugăciunii sau cântarea, dar când era vorba de mâncare şi de masă, toată lumea era super-fericită şi super-încântată.

Revenind la Frumoasa, ce satisfacție îți aduce munca la ateliere?

Într-o mănăstire de oraș, munca de atelier este mai obositoare decât cea de la câmp, unde poți foarte bine să lucrezi și să fii cu mintea la Dumnezeu. Aici soliciți mai mult intelectul când croiești sau pictezi, de exemplu. Aceste activități cer mult mai multă atenție, dar îți aduc multă împlinire, și de ce să nu recunoaștem, și satisfacție materială mai multă decât atunci când muncești un pământ.

Împreună cu maicile am avut șansa de a ieși anual în câteva pelerinaje la Ierusalim, în Ucraina, în Rusia, o parte au fost și în Grecia, în care am trăit niște momente deosebite. Și nu atât cu forțele noastre; ne-a ajutat Dumnezeu foarte mult. Organizăm ieșiri cu mașina mănăstirii prin Vâlcea, prin Maramureș, Bucovina, Dobrogrea. Împărțim obștea în două: o parte rămân acasă să se ocupe de slujbe, o parte merg. Pentru că în oraș fiind presiunea atât de mare, simți nevoia să ieși din când în când și te întorci altfel, cu altă răbdare, cu altă putere.

Preacuvioasă maică stareță, ce învaţă călugării de la mireni?

De multe ori le spun şi eu maicilor: încercaţi să puneţi în balanţă ce-şi permite o familie, care supravieţuieşte material şi spiritual cum poate. Astfel de oameni sunt de multe ori o pildă pentru noi. Când îi vezi cum îşi drămuiesc o pensioară sau un salariu mic, cum îşi cresc copiii; ei se mulţumesc cu cât le dai, oricât de puţin. Pentru o pâine sau o sticlă de ulei îți spun un milion de bogdaproste. Sunt persoane de care pur şi simplu nu poți să nu te miri cum supravieţuiesc. Au trei milioane pensie de acolo să-şi ia medicamente, de acolo să plătească facturile şi să mai şi mănânce. Şi vin la biserică în fiecare duminică și dau pomelnic, lumânări şi toate cele. Plus că fac şi rânduiala pentru cei adormiţi. Am văzut oameni, care dintr-o pensie mică, zic: Îmi voi lua şi câte-o carte, în fiecare lună. O ia, o citeşte şi o dă şi la altul. Sau cumpără de la pangar cinci-şase cărţi pe care le dă de pomană, dar nu cumpără cu preţul pe care le aduce editura, ci cu cel de la pangar, ca nu cumva să sărăcească mănăstirea. Au unii o acrivie, încât mă dezarmează.

De la același autor

Ultimele din categorie