„Să căutăm umanizarea întru Duhul Sfânt”

În ziua prăznuirii „Schimbării la Faţă” a Mântuitorului, IPS Serafim a săvârşit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihla, după care ne-a oferit un interviu. Interviul, realizat chiar pe prispa chiliei părintelui Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihla, s-a transformat într-o adevărată convorbire duhovnicească, despre viaţa spirituală din Moldova, despre părinţii Paisie, Cleopa şi Ioanichie, despre viaţa creştină din Occident şi multe altele. 

- Înaltpreasfinţia Voastră, astăzi, când Biserica noastră prăznuieşte „Schimbarea la Faţă a Domnului”, ne aflăm, într-un cadru binecuvântat, la Mănăstirea Sihla din judeţul Neamţ, aproape de locul de nevoinţă al Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla şi chiar pe prispa chiliei Părintelui Paisie Olaru, unde a trăit o perioadă din viaţa sa. Sunteţi pentru câteva zile în Moldova. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre acest pelerinaj, despre această vizită duhovnicească şi frăţească în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

IPS Serafim - Aş dori, mai întâi, să-mi exprim bucuria cu totul deosebită pe care am avut-o zilele acestea revenind în Moldova, unde, încă din copilăria mea, am venit cu multă dragoste, vizitând mănăstirile de aici şi, mai cu seamă, cercetând pe marii duhovnici pe care i-am avut, începând cu Părintele Paisie Olaru, cu Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie, Părintele Iachint de la Mănăstirea Putna, Părintele Dosoftei Moraru de la Mănăstirea Slatina. De asemenea, pot enumera aici alţi numeroşi părinţi de care eu am fost ataşat încă din tinereţe şi pe care i-am urmat, atât cât mi-a fost cu putinţă, dar pe care i-am vizitat în mod regulat. Aceasta cred că m-a întărit foarte mult sufleteşte, m-a apropiat de Biserică, m-a ajutat să descopăr într-adevăr tradiţia vie a Bisericii noastre, această coloană vertebrală, fără de care nu putem trăi, dacă n-am fi înrădăcinaţi în duhul Părinţilor, în Tradiţia vie a Bisericii.

„Socotesc că moaştele Sfântului Necunoscut de la Mănăstirea Neamţ sunt ale Sfântului Paisie Velicicovschi”

De aceea, săptămâna aceasta pe care am petrecut-o aici în Moldova, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Teofan, a fost pentru mine o mare binecuvântare. Aceasta, mai cu seamă, pentru că am fost pentru prima dată în locurile unde s-a născut şi a trăit o vreme Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, adică în zona Botoşani, unde am vizitat şi am slujit în multe mănăstiri împreună cu exarhul mănăstirilor din zonă, părintele Ioan Harpa. Aici m-am întâlnit cu obştile de călugări, de călugăriţe, cărora le-am împărtăşit cuvinte de învăţătură. Cunoscând maici mai în vârstă şi părinţi mai în vârstă, din dialogul pe care l-am purtat cu ei, vă mărturisesc faptul că m-am întărit duhovniceşte foarte, foarte mult. Cred că cei mai tineri sunt datori să alerge pe urmele mai-marilor noştri înaintaşi şi să stea de vorbă, să dialogheze cu părinţii cu viaţă sfântă care mai sunt în această viaţă. Chiar dacă unii spun că nu mai avem călugări de talia celor dinaintea noastră, totuşi Dumnezeu se milostiveşte de noi şi încă mai există tradiţia vie a duhovniciei, mai cu seamă aici în Moldova.

M-a bucurat nespus să slujesc împreună cu Înaltpreasfinţitul Teofan, în biserica Seminarului Teologic de la Neamţ, cu hramul „Cuvioasa Teodora de la Sihla”, în prezenţa a foarte mulţi credincioşi şi apoi să mă închin la moaştele Sfântului Necunoscut de la Neamţ, pe care eu personal îl socotesc a fi Sfântul Paisie Velicicovschi. Faţă de acesta am o evlavie deosebită, în sensul că, în tinereţea mea a trebuit să studiez isihasmul, înnoirea isihasmului şi influenţa pe care a avut-o Sfântul Paisie în acest curent. În felul acesta i-am cunoscut viaţa mai îndeaproape şi am rămas foarte uimit de acest mare Sfânt: Paisie Velicicovschi. Nu mă mir că moaştele lui se păstrează nestricăcioase şi că au fost descoperite în mod minunat la Mănăstirea Neamţ.

De altfel, Mănăstirea Neamţ până astăzi trăieşte încă din amintirea, din duhul Sfântului Paisie şi a altor mari nevoitori care au trăit acolo. După aceea a fost minunat să revin la Mănăstirea Sihăstria, unde am fost de zeci de ori în viaţa mea şi unde l-am cunoscut, cum am spus la început, pe Părintele Paisie, la care m-am şi spovedit de foarte multe ori. Pe Părintele Cleopa l-am ascultat şi predicând în biserică şi la chilia lui, unde era împreună cu grupurile de credincioşi care îl vizitau. Îmi amintesc că am venit şi din străinătate cu grupuri de pelerini străini, dar şi români, doritori să cunoască tradiţia monahală românească.

„Părintele Paisie radia o bunătate care te vindeca”

Suntem aici, pe prispa unde a vieţuit părintele Paisie, la Sihla câţiva ani de zile şi unde l-am vizitat şi eu, chiar pe această prispă şi îmi amintesc cu drag că am stat de vorbă cu el. De Părintele Paisie am fost legat sufleteşte din mai multe motive: pentru blândeţea sa, pentru bunătatea şi pentru simplitatea inimii sale. Personal, cred că a fost cel mai profund duhovnic al nostru, cel mai smerit şi mai blând duhovnic pe care l-am cunoscut eu. Era de o bunătate care radia, cum o ştiu toţi cei care l-au cunoscut, o bunătate care te vindeca prin ea însăşi. Era de ajuns două sau trei cuvinte simple, dar care te vindecau, te mângâiau, te întăreau. Părintele Paisie n-a predicat aşa cum predicăm noi, slujitorii Altarului, cei de astăzi, cu toate că şi el a fost un slujitor al Altarului. Dar nu a predicat niciodată în public. Predica lui a fost acea îndrumare personală, în cuvinte puţine, dar încărcate de duh, vindecătoare, tămăduitoare, îndrumătoare. Cuvântul său, pe care îl citim în „Convorbiri duhovniceşti” sau „Patericul românesc”, scris de Părintele Ioanichie Bălan, impresionează tocmai prin simplitatea lui.

Citiţi şi faceţi această experienţă, cât de simple sunt cuvintele Părintelui Paisie. Sunt exact ca ale Sfintei Evanghelii, ca şi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie. Este o deosebire între acestea şi cuvintele altor părinţi, tot frumoase şi ele binenţeles, ziditoare, mângâietoare. Însă, repet, cuvintele Părintelui Paisie parcă au şi mai mult har, au un har deosebit. Au harul simplităţii şi al profunzimii. Cred că Părintele Paisie a vorbit exact cum spune Sfântul Siluan Atonitul: numai „ceea ce a dat Duhul să vorbească”. Erau puţine cuvinte, dar erau inspirate cu adevărat de Duhul Sfânt şi impresionau, veneau cu adevărat de la Duhul Sfânt, pe care îl dorim cu toţii. Părintele Paisie trăia cu adevărat în Duhul Sfânt şi cuvintele lui parcă se identificau cu cele ale Duhului Sfânt.

Puteţi să ne spuneţi o întâmplare sau o zicere, care v-a rămas în minte de la părintele Paisie Olaru? Vă amintiţi vreo întâmplare sau poate o vorbă pe care memoria colectivă ori scrisă nu a reţinut-o?

IPS Serafim - Nu aş putea să zic ceva deosebit. Despre Părintele Paisie afirm cu tărie faptul că a vorbit frumos, a vorbit minunat, m-a mângâiat, m-a întărit, dar la modul cel mai real, nu la figurat. Dacă nu m-ar fi întărit şi mângâiat, eu, care la un moment dat făceam teologia şi ziceam că ştiu şi de prin cărţi, de la Sfinţi şi nu mai am nevoie de altceva, cum mai zic unii teologi, nu aş mai fi avut nevoie de părinţi, ca Părintele Paisie, care era un om simplu şi smerit şi nu mi-aş mai fi amintit de ei. Totuşi, eu veneam aici pentru o plăcere de a-l asculta şi mă foloseam mult de cuvintele lui blânde. Îmi amintesc dezlegările pe care le făcea părintele: „Domnul Dumnezeu Preamilostivul să vă miluiască; Domnul să vă binecuvinteze; Domnul să vă mângâie; Domnul să vă întărească; Domnul să vă ocrotească, căsuţa voastră, măsuţa voastră” şi toate astea, dar mai spunea „şi un colţişor de rai să vă dăruiască”. Eu îl imit pe părintele Paisie, şi zic, rostind aceste binecuvântări, pe care le găsim, de fapt, în Molitfelnic şi în Aghiasmatar. Dar pe acestea părintele le dezvoltase puţin. Eu am preluat duhul părintelui şi spun şi eu cum spunea părintele. Dar cuvintele acestea le-am reţinut şi nu le-am citit. Poate că acest lucru ar fi de notat, aceasta  este ceea ce am reţinut eu în mod foarte concret de la Părintele Paisie.

„Părintele Cleopa a fost o bibliotecă vie”

- Despre părintele Cleopa, ce ne puteţi spune?

IPS Serafim - Părintele Cleopa, ştiţi prea bine, că a fost o bibliotecă vie, un om cu o memorie fenomenală, dar cu adevărat fenomenală! Eu nu cred să mai fie cineva, în vremea noastră, pe măsura sa. Cel puţin eu nu am mai cunoscut pe nimeni, nici chiar profesori de teologie, foarte culţi, cu toate că am şi eu o vârstă şi am cunoscut foarte mulţi oameni, dar nu am mai cunoscut pe nimeni care să aibă o memorie atât de vie, să fie capabil să reproducă citate, texte întregi din Sfinţii Părinţi, ca să nu mai vorbesc de Sfânta Scriptură. Psaltirea o ştia oricum pe dinafară, dar şi părţi mari din Noul Testament şi Vechiul Testament, le ştia pe de rost. Deci avea o memorie extraordinară, un adevărat dar de la Dumnezeu. Ştiţi, şi memoria aceasta, pe de o parte, este dar de la Dumnezeu bineînţeles, dar pe de altă parte se şi dezvoltă, în cazul în care copilul ori tânărul, sau orice om, indiferent de vârstă, trăieşte o viaţă curată şi sfântă. Dacă sufletul nu este pervertit cu tot felul de păcate, patimi, informaţii nepotrivite, memoria naturală, dată de Dumnezeu, este sfinţită, binecuvântată şi se dezvoltă tot mai mult.

Cred că Părintele Cleopa a avut această memorie, pe care şi-a cultivat-o în puritatea sufletului său. Probabil din acest motiv cuvintele lui nu păreau atât de personale, cum erau poate, cuvintele Părintelui Paisie.

Eu l-am cunoscut şi pe Părintele Sofronie de la Essex, care nu cita prea mult, în niciun caz la fel de mult cum cita Părintele Cleopa. Însă el avea şi intervenţii personale în cuvântul său, în dialogurile sale. Părintele Cleopa, pentru că avea memoria foarte bogată, cred că se simţea nevrednic să mai adauge ceva de la el însuşi şi, astfel, tot cuvântul său îl argumenta cu frazele şi ideile Sfinţilor Părinţi şi Sfintei Scripturi. Ce minunat este să ştii, în orice situaţie, la orice pas, la orice idee, să găseşti cuvântul respectiv, sau argumentaţia cea mai potrivită, care vine de la un anumit sfânt, sau de la sutele de sfinţi ai Bisericii. Este un lucru impresionant pentru teologi şi nu numai.

„Râvna Părintelui Ioanichie mergea până la limita delicateţei creştine”

Dar despre Părintele Ioanichie, ce vă amintiţi?

IPS Serafim - Pot să vă spun că cea mai pregnantă amintire pe care o am în minte cu Părintele Ioanichie era aceea că avea un remarcabil duh misionar, avea o râvnă deosebită pentru apărarea Ortodoxiei, care putea merge, în anumite momente, până la limita delicateţei creştine. Dar aceasta o făcea Părintele Ioanichie dintr-o râvnă care-l asemăna cu Ilie Tezviteanul. De ce? Pentru că vedea că poporul se rătăceşte, se înstrăinează de credinţă şi ardea de dorinţa de îndreptare şi de apărare a credinţei. Asta deoarece părintele a fost o inimă arzândă pentru misionalismul creştin ortodox. A trăit vremurile de după Revoluţie, mai cu seamă când Mănăstirea Sihăstria a jucat un rol foarte important, cu Părintele Cleopa şi cu ceilalţi de aici, pentru apărarea Ortodoxiei. Fără ei nu ştiu ce se putea întâmpla, în confuzia creată în acele vremuri.

„Viaţa duhovnicească românească este mult peste orice ar putea oferi Occidentul”

- Înaltpreasfinţia Voastră, sunteţi păstor al unei comunităţi de români ortodocşi din Occident, de foarte mulţi ani.

IPS Serafim - Mai exact de optsprezece ani.

- Mulţi înainte!

IPS Serafim - Mulţumesc!

- Puteţi să faceţi o serie de analize, de comparaţii, care sunt imposibil de gândit pentru noi, cei de aici, care ştim câte ceva despre Occident, probabil din excursii sau din şederi mai scurte ori lungi în Apus? Puteţi să faceţi o comparaţie, la zi, între cele două lumi, Apuseană şi Răsăriteană, din punct de vedere spiritual?

IPS Serafim - Atât cât este ea, viaţa duhovnicească românească, şi îndeosebi cea din Moldova, este mult peste orice ar putea oferi Occidentul, în orice parte a sa, în mediile ortodoxe de acolo. Noi, o parte dintre cei de acolo, suntem plecaţi de curând, de zece, sau douăzeci de ani şi, de multe ori, suntem acolo, dar fără rădăcini. Rădăcinile noastre duhovniceşti, bineînţeles, sunt tot aici. Eu îi îndrum pe toţi, nu numai pe preoţi, ci şi pe credincioşi, să nu-şi uite familia, ţara, Biserica şi să vină cât mai des în ţară.

Deseori vin diferite persoane în România să caute bisericile şi mănăstirile noastre, să se informeze despre rădăcinile noastre spirituale. Ortodoxia noastră este, bineînţeles, aceeaşi peste tot şi noi ne străduim, acolo unde suntem, să o trăim cât putem mai bine. Vreau să vă mărturisesc că, de multe ori, suntem mai exigenţi în trăirea Ortodoxiei acolo, la nivel de parohii, de preoţi, decât sunt poate unii preoţi de aici, din ţară. Adică noi suntem conştienţi că acolo suntem o carte de vizită a Ortodoxiei şi că trebuie să mărturisim Ortodoxia în puritatea ei. Nu este o Ortodoxie amestecată, superficială, de rutină, cosmetizată, ci este o Ortodoxie curată, slujită frumos, care să-i conştientizeze şi pe credincioşi să participe, în mod conştient, la sfintele slujbe şi aceasta ca să putem da o imagine corectă şi frumoasă a Ortodoxiei, în general. Astfel s-au convertit şi se convertesc la Ortodoxie destul de multe persoane din Occident, din America, dar şi din alte părţi şi asta nu neapărat prin noi românii. Aceste lucruri se întâmplă şi prin noi, bineînţeles, dar mai cu seamă prin misionarii ruşi.

Occidentalii se sperie când aud de „îndumnezeirea omului”

Ruşii sunt cei mai mari misionari, prin faptul că sunt foarte liturgiştişi, astfel încât pe occidentali îi impresionează acest stil: felul de a sluji, de a cânta în biserică, ordinea existentă în biserică, atmosfera mistică. Acest fel de a sluji şi cânta creează o atmosferă mistică în biserică şi mulţi occidentali s-au convertit şi se convertesc, mai cu seamă prin Biserica Ortodoxă Rusă, dar şi prin Biserica Ortodoxă Greacă şi Română. Eu cel puţin, de 18 ani de când sunt acolo, am primit multe persoane la Ortodoxie, fără să facem misionalism sau prozelitism activ. Nici pe departe acest lucru, care trebuie neapărat subliniat! Am primit pe cei care de bunăvoie au venit şi au vrut acest lucru ori prin căsătorie cu ortodocşi români, sau prin convingerea a ceea ce au găsit şi au descoperit  în Ortodoxie: plinătatea adevărului. Şi atunci eu, ca episcop, am primit cel puţin o sută de străini. Nu mai vorbesc de preoţii noştri de acolo, care au primit şi ei, la rândul lor.

Spre deosebire de Ortodoxie, creştinismul occidental: este un creştinism mai juridic, mai social. Cred că aşa a fost el dintotdeauna. Acesta este spiritul Occidentului: un spirit misionar. Aşa au încreştinat catolicii (dar şi protestanţii de mai târziu) Africa, Asia, America. Toate s-au întâmplat prin misiune, activitate pe care Ortodoxia nu s-a bazat în mod expres. Noi avem o istorie mai mult statică. Istoria noastră este cea pe care o ştim: aproape întotdeauna sub stăpâniri străine, lucru care nu ne-a permis să facem multe lucruri în această privinţă. Grecii sunt la fel. Ruşii, în schimb, au reuşit să facă misiune în Alaska, în America de Nord, dar şi prin alte părţi.

arhim. Nichifor Horia: - Şi grecii au intensificat misionarismul, de ceva vreme, în Africa, în special în Tanzania.

IPS Serafim - Chiar şi aşa, nu putem compara ceea ce au făcut şi fac catolicii şi protestanţii, cu ceea ce a făcut, sau a putut face Ortodoxia. Vreau să spun că, în Occident, creştinismul are mai mult o latură socială, juridică, morală. Pentru occidentali, esenţa creştinismului este adevărata conformitate cu legea morală.La noi, se merge mult mai profund. Bineînţeles că trebuie respectate poruncile Sfintei Evanghelii, cele zece porunci şi toate celelalte. Dar nu se rămâne la un nivel oarecum exterior, superficial al conformităţii cu aceste porunci.

La noi, ortodocşii, şi în mod special la noi, românii, se tinde mai ales spre transformarea lăuntrică, mistică, în relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Şi ei, occidentalii, au o relaţie personală cu Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, rămân la nivelul moralului, la o „poziţionare sigură” în raportul cu Dumnezeu. Nu o spun ca pe o critică, dar aceasta este o caracteristică evidentă a creştinismului occidental, o analiză fenomenologică, ca să zic aşa, de care ei, occidentalii înşişi, sunt conştienţi. Deci, occidentalii ştiu cu toţii că Ortodoxia noastră orientală este mistică, este profundă, vorbeşte mereu de îndumnezeirea omului şi de transformarea lui. Ba chiar ajung să se sperie de aceasta. Când aud de îndumnezeirea omului, eu încerc să îi tot temperez şi le spun că îndumnezeirea omului, după Părintele Dumitru Stăniloae, nu înseamnă altceva decât, maxima Sa umanizare.

„Sfinţindu-ne viaţa devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului”

- Dar acest obiectiv nu este perceput ca o utopie, într-o cultură ce confundă esenţa creştinismului cu morala?

IPS Serafim - Nu, pentru că teologia demonstrează şi trăirea ortodoxă confirmă că nu este o utopie. Îndumnezeirea nu înseamnă transformarea omului în Dumnezeu, nu e un panteism, ci înseamnă că omul, prin sfinţenie, trebuie, în primul rând, să devină om: e vorba despre „devenirea întru fiinţă”, aşa cum a spus Noica. Aceasta este maxima umanizare a omului. Noi nu suntem umani, cât persistăm în starea de păcătoşenie. Păcatul este antiuman, antinatural, este împotriva naturii. Dacă reuşim să ne ridicăm deasupra păcatului, dacă reuşim să ne purificăm, să ne curăţăm de patimi şi de păcate, astfel devenim tot mai umani. Umanul creat de Dumnezeu este cel care Îl primeşte total pe El, este umanul îndumnezeit. Sfinţindu-ne viaţa devenim în primul rând oameni, dar oameni în adevăratul sens al cuvântului, adică oameni care îi primesc în ei pe toţi ceilalţi oameni şi pe Dumnezeu în primul rând. Pentru că prin Dumnezeu îi primim în inima noastră pe toţi.

Aceasta este Ortodoxia noastră, mistica ortodoxă, icoana ortodoxă, cea care ne aduce cerul pe pământ, cea care ne deschide uşa spre o altă dimensiune. Este cea care ne pune şi ne transpune în planul dumnezeiesc, al Împărăţiei Lui Dumnezeu.

Vreau să vă spun că occidentalii sunt fascinaţi de icoanele ortodoxe. Sunt absolut fascinaţi. Pentru că lumea de astăzi este obosită de atâta imagine, nu mai spun de pornografie şi tot ce se găseşte rău în lume.

- Imageria contemporană, explicit sau implicit imorală, lasă neacoperită dorinţa de imagine sacră, de simboluri sacre.

IPS Serafim - Da, şi cultivă până la exacerbare patimile, instinctele care ne desfiinţează ca oameni. Astăzi, din pricina atâtor imagini s-a ajuns la o saturaţie, la o limită a suportabilităţii faţă de imaginea care închide omul în materialitate. Occidentalul, hrănit de la Renaştere încoace cu imagini golite de transcendent, când vede o icoană, simte că aceasta i se adresează, îi vorbeşte. Ori imaginile obişnuite, păcătoase, nu-i mai vorbesc.

„Occidentalii sunt impresionaţi de icoana ortodoxă”

- Revenind la situaţia de la noi, după cum ştiţi, în vieţile ortodocşilor români, în minţile şi în sufletele lor, valorile se amestecă. Valorile credinţei convieţuiesc într-un mod adesea foarte curios cu valori ce nu au legătură cu viaţa creştină. Astăzi, la Sfânta Liturghie, am văzut cum s-a împărtăşit un actor care activează într-una dintre trupele de comedie cele mai titrate din România. Ba chiar este celebru pentru rolurile în care interpretează clerici. Acelaşi om, care stârneşte râsete imitând unele stridenţe clericale, l-am văzut cutremurat înaintea Sfântului Potir. Aceasta este o imagine, deodată exotică şi firească pentru România. În cazul nostru, Ortodoxia este cu mult mai mult decât o confesiune, este întreg universul nostru spiritual. Românii au asimilat, în formă, valori diferite, dar fondul rămâne esenţialmente creştin ortodox. Cu toate acestea unui ortodox îi este dificil să se caracterizeze pe sine ce anume îl face ortodox. Pentru un occidental, care sunt valorile Ortodoxiei, pe care le observă prima dată, acelea care îl atrag şi care, în final, îl conving să le accepte?

IPS Serafim - În momentul în care un occidental credincios sau doritor de a cunoaşte, de a se apropia de Dumnezeu, de a aprofunda credinţa, intră într-o biserică ortodoxă şi participă la o Sfântă Liturghie în primul rând este impresionat de icoanele prezente în biserică. Acesta este primul impact, pe care el îl primeşte în sufletul său. De aici încearcă să aprofundeze, să cunoască Liturghia, Filocalia, rugăciunea lui Iisus, să cunoască mai îndeaproape ce înseamnă Ortodoxia, vrea să se informeze. Şi dacă se informează, cu siguranţă că va ajunge să şi cunoască, să-şi împlineacă dorinţa de autentic, de profunzime duhovnicească. Pentru că tot omul caută o profunzime şi nimeni nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură şi vorbim aici în mod special despre oamenii care ÎL caută pe Dumnezeu.

În general, omul are diferite exigenţe. Orice om care este exigent cu el însuşi caută şi, căutând, găseşte. Găseşte mistica şi spiritualitatea ortodoxă şi se convinge că în Ortodoxie este o plenitudine a adevărului, a trăirii, a vieţii duhovniceşti. În Ortodoxie există o continuitate cu biserica din primele veacuri, cu Sfinţii Apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi aşa mai departe. Aici este o continuitate autentică, o tradiţie vie, care în Occident a fost umbrită. Încă de la început tradiţia creştină occidentală, chiar în timpul primilor o mie de ani, a fost mai săracă din punct de vedere duhovnicesc. Acesta este specificul spiritului roman: mai exact, mai organizat, angajat în transformarea lumii prezente. Şi atunci creştinismul în această zonă s-a grefat pe acest spirit, aşa cum şi creştinismul răsăritean s-a grefat pe spiritul specific răsăritean, grec, care este mai contemplativ şi care nu dezvoltă legături definitive cu lumea materială, nu se interesează prea mult de această lume. Şi astfel se ajunge la o oarecare extremă.

„Ce-i cu masonii aceştia?”

- Pentru că aţi vorbit despre specificul creştinismului ortodox şi specificul creştinismului apusean, vă întreb: există vreo posibilitate reală, autentică de dialog?

Oamenii de la ţară, care sunt buni prin firea lor, sunt conciliabili, îngăduitori şi ospitalieri, îngăduie tuturor toate. În limitele păcii şi ale bunului simţ. Aşa este mai cu seamă în Ardeal. Au trăit acolo secole de-a rândul: catolici, protestanţi, ortodocşi, iar românul zicea: „Au toţi loc pe pământul Lui Dumnezeu, pentru că pământul este mare şi au toţi loc. De ce să mă războiesc eu cu catolicul, sau cu protestantul? Eu îmi ţin legea mea şi rânduiala mea”. Aceasta era o concepţie de bun simţ, bineînţeles venită din Sfânta Evanghelie. Dar vreau să spun că, în mare, creştinismul apusean, nemaiavând profunzimile mistice, el s-a cantonat mai mult în lumea aceasta, pe care tinde să o transforme. Dacă ne uităm în tot Occidentul, cât sunt de frumoase oraşele şi satele lor ne dăm seama că totul se investeşte în lume şi în transformarea acestei lumi. După aceea urmează grija faţă de om, faţă de semen, eventual la urmă grija pentru viaţa spirituală.

- În sine, vorbim despre valori admirabile.

IPS Serafim - Incontestabil! Şi nu putem să spunem că nu sunt şi acestea valori evanghelice. Dar faptul că lor le lipseşte profunzimea duhovnicească, este iarăşi un adevăr. Ei bine, această profunzime o găsesc ei la noi, asta îi atrage.

Dar este necesar să ne angajăm şi noi mai mult pentru înmulţirea binelui în lumea asta, să împlinim şi noi cuvântul Mântuitorului Hristos: „am fost gol”, „am fost bolnav”, „am fost sărac şi aţi venit şi M-aţi slujit”. Profunzimea duhovnicească nu ne împiedică să facem astfel de lucruri. Trebuie să fim drepţi şi să spunem şi următorul lucru: mulţi dintre noi nu suntem duhovniceşti, pe cât sunt occidentalii de implicaţi social.

Când vin în România, de fiecarea dată se găseşte câte un călugăr să mă întrebe: „Dar ce-i cu masonii aceştia?”. Părinte dragă, eu am trăit douăzeci şi cinci de ani în Occident şi, crede-mă, că în Occident nu m-a interpelat nimeni în acest sens. Nu m-a întrebat nimeni de masoni, nu a pus nimeni problema „ce-i cu masonii?”, sau „ce e cu masoneria?”, sau să vină cineva la mine şi să-mi spună „vrei să te faci mason?”. Lucruri de acest gen numai la noi românii se găsesc. Doar nu or fi în România mai mulţi masoni decât sunt în Occident sau în America şi chiar în toată lumea asta. De ce, oare, avem noi psihoza masonilor? De ce avem noi psihoza cipurilor şi aşa mai departe? Eu nu zic că nu există un pericol. În toate lucrurile din care lipseşte frica de Dumnezeu este un pericol, nu numai în masonerie, cipuri şi aşa mai departe.

arhim. Nichifor Horia: - O explicaţie ar putea fi, Înaltpreasfinţia Voastră, următoarea: noi am fost terorizaţi şi opresaţi de comunism, oamenii au trăit decenii în frică, şi nu mai doresc să trăiască într-o lume în care ţi se răpeşte libertatea.

IPS Serafim - Comunismul ar trebui uitat pentru totddeauna. Trebuie să ne vedem de treaba noastră. Nu putem să trăim cu frică: „ce a fost?, „cum a fost?”, „ce va fi?”. Nu e duhovniceşte.

„Astăzi se cultivă, pe scară largă, ideea libertăţii totale, a «libertăţii nelavreme» sau a «libertăţii nepovăţuite»”

arhim. Nichifor Horia: -La un moment, dat aţi vorbit despre moştenirea isihastă. Noi avem o moştenire autentică şi bogată şi anume cea a Sfântului Paisie Velicicovschi şi a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. Este o tradiţie atât de adâncă şi, din păcate, în monahismul nostru actual, o vedem prea puţin fructificată, dacă nu cumva ne vedem sărăciţi cu totul de aceasta. Pentru că, realmente, în mănăstirile noastre nu se mai cultivă conştient şi riguros această moştenire, în sensul că, mănăstirea ar trebui să devină o şcoală a rugăciunii, o adevărată şcoală monahală. Nu o şcoală formală, ci, mai degrabă, o şcoală care să moştenească duhul viu al Părinţilor şi care să ne îmbogăţească. Realitatea, ştim prea bine, lasă loc de mai mult şi mai bine. Cum vedeţi această situaţie?

IPS Serafim - Este o realitate tragică. Imaginaţi-vă că acest isihasm a salvat lumea. Acum am înţeles cum a rânduit Dumnezeu istoria spiritualităţii noastre răsăritene. Renaşterea isihastă, din secolul al XIV-lea nu a fost una întâmplătoare. Putem spune că el a pregătit dezastrul căderii Constantinopolului şi supravieţuirea creştină ortodoxă. A căzut Constantinopolul, dar Biserica Ortodoxă a supravieţuit.

De asemenea, amintiţi-vă de mişcarea „Rugul aprins”, de la Bucureşti, din preajma instaurării comunismului. Ce s-a întâmplat pe timpul comunismului la Mănăstirea Antim, acolo unde era „Rugul aprins”, să ştiţi că a rămas în conştiinţa multora.

Acum avem de-a face cu o altă provocare: pierderea identităţii nu numai naţionale, dar în primul rând creştine şi ortodoxe. Este un mare pericol în lumea de astăzi. Dacă îţi păstrezi credinţa, o ţii în mod tradiţional, rişti să fii considerat anacronic, înapoiat. În lume, în America de exemplu, psihologii iau în mod evident evident locul duhovnicilor. Toată lumea de acolo este trimisă la psiholog, nu la duhovnic. Iar dacă vine cineva la un duhovnic şi acela nu i-a rezolvat problema şi nu o poate rezolva, în mod automat, îl poate da în judecată pentru că nu i-a rezolvat problema, sau poate fi acuzat că l-a înşelat şi nu l-a trimis el însuşi la un psiholog. Adică, se ajunge la o serie de anomalii extraordinare şi la un creştinism tot mai superficial, tot mai diluat, tot mai timorat.

De asemenea, se constată o scădere a natalităţii în familiele creştine. După calculele sociologilor, peste aproximativ 150 de ani creştinii din Europa şi din America vor fi o mică minoritate. Aceasta pentru că ei se înmulţesc în progresie aritmetică, iar musulmanii şi alte religii se înmulţesc în progresie geometrică. Problema natalităţii deja ne afectează şi pe noi, iar cea a migraţiei nu ne va mai ocoli multă vreme.

Astăzi se cultivă, pe scară largă, ideea libertăţii totale, a „libertăţii nelavreme” sau a „libertăţii nepovăţuite”, cum spun părinţii filocalici. Omul contemporan „trebuie” să facă ceea ce îi place lui, ceea ce pofteşte el. Numai atunci, zic sociologii contemporani, omul îşi dezlănţuie toate puterile şi capacităţile sale creatoare.

„Orice schimbare începe de la propria persoană”

- Această instigare la libertate haotică nu e o simplă instigare la „deschiderea portofelului”? Nu credeţi că societatea de astăzi, aşa cum este ea alcătuită social, economic, cultural etc, exclude din capul locului înfrânarea şi stimulează desfrânarea de orice fel? Când vorbim despre criza economică, toată lumea vorbeşte, printre altele, despre „stimularea consumului”. Ori consumul nu vine oare dintr-o mentalitate care caută satisfacţia aici şi acum? Şi atunci, nu se aseamănă situaţia de acum, cu situaţia de la sfârşitul vieţii Imperiului Roman, în care, din interes politic şi economic s-a permis pătrunderea sincretismului, disoluţia morată, dizolvarea identităţii?

IPS Serafim - Deodată cu această decădere a moravurilor, în modulul cel mai elementar al cuvântului, piere omul însuşi. Astfel, se denaturează, decade, se desfigurează, o societate, un neam, o lume. Vedem astăzi că se înmulţeşte beţia, desfrâul şi toate celelalte păcate, care afectează substanţa însăşi a neamului şi, astfel, neamul se degradează, se desfiinţează, se strică, merge spre pieire. Este înfricoşător ce timpuri trăim! Cu toate acestea, deznădejdea nu se justifică, pentru că esenţialul ne-a rămas: Sfânta Împărtăşanie, spovedania, postul, rugăciunea, slujbele Bisericii.

Esenţial este să căutăm în permanenţă prefacerea lăuntrică, umanizarea întru Duhul Sfânt, despre care vorbeam la început. Sfânta Împărtăşanie ne poate transforma. Noi trebuie doar să dorim transformarea, să luptăm şi să ne străduim după putinţă, iar transformarea va veni prin harul Sfântului Duh, prezent în Sfânta Împărtăşanie.

Orice schimbare începe de la propria persoană: tu însuţi să-ţi doreşti, să te lupţi şi să faci tot ce-ţi stă în putere. Dar să ai conştiinţa că actul în sine, cel al transformării, adică transformarea în sine, o face numai Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. (Transcriere şi adaptare preliminară: diac. Marian Pătraşcu)

De la același autor

Ultimele din categorie