„În studenție, șansa ta la mântuire este ajutorarea acestor copii lipsiți de apărare”

„Vorba sună, fapta tună”, spunea un stareț al Putnei. Am considerat aceste cuvinte potrivite pentru ierodiaconul Alexandru de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, cel care și-a petrecut studenția luptând pentru viața copiilor condamnați de propriile mame la o moarte violentă, prin avort. Unii dintre noi îl cunoșteam pe Bogdan de la „Dreptul la viață”, însă nu știam că și-a dorit dintotdeauna să-și închine viața lui Dumnezeu. Astăzi, călugărul de 27 de ani ne-a vorbit despre cum ajută monahii societatea.

Știați că vreți să deveniți monah și totuși v-ați implicat cu tot sufletul în proiectul Asociației Studenților Creștini Ortodocși de la Iași „Dreptul la viață”, care are în vedere partea aceasta a familiei. A fost cineva care v-a îndemnat în acest sens?

Bineînțeles. Aceiași bătrâni care îmi spuneau să merg pe calea monahismului, că asta e voia lui Dumnezeu și eu însumi realizam și-mi doream aceasta, aceiași bătrâni îmi spuneau și că pe perioada studenției, șansa mea la mântuire este participarea energică la ajutorarea acestor copii lipsiți de apărare, pe care înseși mamele lor îi condamnă la o moarte violentă, crudă.

M-a durut foarte mult lucrul acesta, încât cu toată bucuria, efervescența și elanul tineresc am strâns o echipă puternică și, cu ajutorul lui Dumnezeu, în primul rând, și cu binecuvântarea actualului părinte stareț și duhovnic am făcut activități care n-au ajutat doar persoanele în cauză, ci ne-au  ajutat și pe noi. Foarte mult ajută tineretului implicarea în voluntariat. Voluntariat înseamnă să dăruiești. Te dăruiești și primești de zece ori mai mult.

„Nu-L poți iubi pe Dumnezeu cu jumătate de inimă”

După studenție, am considerat să mă dăruiesc și mai tainic, prin intermediul monahismului, mergând mai departe pe drumul pe care Dumnezeu îl alege și l-a ales pentru mine. Zic că îl alege, pentru că El îl alege pe fiecare om; numai să te lași în mâinile Lui.

Eu nu mă consider privilegiat, încât prin asta doresc să încurajez pe toți tinerii care, în primul rând, au posibilitatea să facă voluntariat s-o facă din toată inima, iar celor care simt o oarecare chemare către viața monahală, după rugăciune și cercetare cu duhovnicul lor și sfătuire cu oamenii duhovnicești pe care îi mai are Ortodoxia astăzi, să aibă curajul și să intre pe calea cea strâmtă, n-aș putea să zic și cu chinuri. Pentru că, pentru noi, moartea e Hristos și viața-i un câștig, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Nu e timp de pierdut. Nu-L poți iubi pe Dumnezeu cu jumătate de inimă și concesiile făcute zilnic te cam dărâmă, te sapă. Dacă simți chemare pentru calea monahismului, trebuie să ai curajul să pui început bun. Nu-i obligatoriu să depui acum voturile, dar fă pași, stai pe la mănăstiri, tot așa, în vacanțe, mai ia-ți liber și acolo îți vei da seama dacă ai vocația aceasta sau nu.

Unii amână gândindu-se că poate ceea ce fac ei în societate e mai de folos oamenilor decât dacă s-ar retrage undeva la o mănăstire, făcând cele ale mănăstirii.

Fiecare să caute să împlinească voia lui Dumneze. Este adevărat că pe unii îi mai ține Dumnezeu în lume, în responsabilitățile pe care le au, care tot jertfelnicie, tot dăruire presupun. Dar poate să fie și o amăgire, pentru că ei cochetează mai departe cu duhul lumesc, nedându-și seama că sunt influențați de el. Iar la un moment dat s-ar putea ca harul să se retragă și chemarea să nu mai fie atât de pregnantă în sufletul lor și vor rămâne în lume, deși Dumnezeu îi vrea în mănăstire.

Sfinții Părinți spun că cel ce-și vede păcatul propriu este mai mare decât cel care înviază morții. Dar pe lângă misiunea aceasta, care are frumusețea și timpul ei, despătimirea are un rol și mai important în viața fiecărui om. Nu-i poți ajuta pe ceilalți dacă tu nu ești despătimit și de multe ori vrei să ajuți și provoci suferințe mai mari.

„Monahii ar fi buni la multe, dar locul lor nu poate să-l ia altcineva”

Se înțelege greșit că monahii sunt închiși, baricadați, că nu se preocupă de societate și de durerile oamenilor. Ei n-au venit în mănăstire fiindcă n-au avut succes în viață sau pentru a se refugia. Ci dimpotrivă, ca să ajute și altfel. Dacă, de exemplu, în lume fiind, te luptai la locul unde trebuiau să se nască copii, dar de fapt se omorau, te duceai și discutai la maternitate, făceai orice ca să salvezi un copilaș, acum lupți altfel.

Bineînțeles că monahii ar fi buni la multe. Dar nu le pot face pentru că i-ar desprinde de rugăciune. Și locul monahilor nu poate să-l ia altcineva. Trebuie ca ei să-și împlinească rostul lor. Dacă oamenii ar înțelege că scopul monahilor este în primul rând rugăciunea, această înțelegere i-ar ajuta foarte mult pe monahi să ajute, la rândul lor, întreaga lume. Și cum îi ajuți: neținându-i prea mult de vorbă, ne distrăgându-le atenția prin diferite zgomote – telefoane, închinare la momente nepotrivite. Atunci când treci pragul unei mănăstiri, tu vii cu duhul tău și influențezi însăși rugăciunea de acolo, din biserică. 

De la același autor

Ultimele din categorie