În mijlocul codrilor ce fac întâlnirea dintre judeţele Bacău şi Neamţ se află una dintre mănăstirile istorice ale ţării noastre. De o vârstă cu marile lavre ale Putnei şi Secului, mănăstirea Runc a rămas în umbra vremii, fiind mai puţin cunoscută dar, nu mai puţin importantă.

Ctitorită în timpurile Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, aşezarea este atestă documentar într-un act de danie de la 1 aprilie 1695. Atunci, medelnicerul Ionaşcu Isăcescu şi soţia sa, Alexandra, donau „pământul moşiei Runcu, sfintei noastre mănăstirii ce o ridicăm spre slava lui Dumnezău”.

Construcţia în stil moldovenesc a bisericii mari, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost finalizată în anul 1760 când, aici a fost aşezată o obşte de călugări din mănăstirile ţinutului Neamţ. După moartea familiei ctitorilor, mănăstirea a intrat sub protecţia Mitropoliei Moldovei. A devenit, astfel, stavropighie mitropolitană, având în grijă moşia şi pădurile înconjurătoare. Situaţia critică prin care a trecut Moldova, de la invaziile tătare, până la domniile fanariote, a dus la desfiinţarea mănăstirii Runc în anul 1810. Atunci, biserica a rămas locaş de închinare pentru sătenii din Lipoveni, comuna Români.

După mai multe încercări de a menţine locaşul de cult, mănăstirea Runc a fost închisă şi desfiinţată de către odiosul decret 410, dat de către Partidul Socialist Român. Obştea a fost alungată, biserica închisă definitiv, iar chiliile au devenit spaţiu de depozitare a cerealelor cooperativei Buhuşi.

Această situaţie a durat numai şapte ani, deşi fusese aprobat un plan de dărâmare a întregului complex. În anul 1967, biserica mare a fost deschisă slujirii prin osteneala vrednicului de pomenire Arhimandrit Isaia Ţugurlan. În jurul părintelui duhovnicesc, începând cu anul 1977, s-a strâns o adevărată obşte monahală. O obşte ce ţine până astăzi aprinsă candela istoricii mănăstiri.