Modele de pocăinţă în perioada Triodului

Revenirea Fiului Risipitor ne este exemplu pentru că acesta nu a ezitat nicio clipă în a merge la casa tatălui său şi a-şi cere iertare, lucru pe care trebuie să-l facem şi noi: „Glasul desfrânatului aduc Ţie, greşit-am înaintea ochilor tăi, bunule; risipit-am bogaţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte”.

Perioada Triodului este prin excelenţă perioada în care, prin post şi prin rugaciune, prin curăţirea de patimi și prin primirea lui Hristos în fiinţă, prin primirea Împărtăşaniei, omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge la această unire cu Hristos, trebuie ca fiecare dintre noi să aducem o jertfă lui Dumnezeu, adică o pocăinţă pentru păcatele noastr, o transformare a vieţii prin harul primit de la Dumnezeu. Dar cum mintea omului este întunecată de păcat, avem nevoie de modele pe care să le urmăm în această mișcare a sufletului către Dumnezeu. Iar aceste modele, le găsim adunate ca într-un buchet în cartea de cult folosită cu precădere în perioada Triodului, de unde aflăm cum ne putem întoarce la Dumnezeu, cu zdrobirea inimii şi cu încrederea în puterea Sa de a ne ierta, aşa cum a făcut cu Maria Egipteanca, ori cum s-a întors la tatal său fiul risipitor, ori cum s-au salvat ninivitenii de la pieirea promisă de Dumnezeu, ori cum tâlharul de pe Cruce a câştigat Raiul. De asemenea, învaţăm din exemplele regilor David și Manase, ori al femeii păcătoase, al vameşului, ori al lui Petru, că regretele păcatelor săvârşite duc la o pocăință intensă.

În perioada Triodului, tema centrală a imnelor  şi implicit a slujbelor – este întoarcerea păcătosului la Dumnezeu prin acte penitenţiale, prin părere de rău faţă de păcatele săvârşite şi prin rugăciuni către Dumnezeu prin care cere iertare și reprimire în casa Sa. Dar cei care au alcătuit Triodul au dorit să aducă în mintea oamenilor exemple concrete de persoane care au reuşit să redobândească de la Dumnezeu darurile Sale cele bogate, în pofida vieţii lor pline de patimi de odinioară.

Primul mare model de pocăinţă pe care Triodul ni-l aduce ca exemplu este Maria Egipteanca, care reprezintă unul din personajele „cele mai izbăvitoare pe care monahul trebuie să le păstreze necontenit în minte pentru a-şi îmboldi zelul în vederea pocăinţei” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 73). Ea este cinstită în Duminica a V-a a Postului Mare, dar şi în ziua de 1 aprilie, viaţa ei fiind citită şi la Canonul cel Mare în Joia din săptămâna a V-a din Post. Cinstirea vieţii Sfintei Maria Egipteanca se face pentru a-i întări pe credincioşi în timpul postului, arătând răbdarea Sfintei, pentru a aduce speranţa în sufletele zdrobite de mustrarea conştiinţei şi în trupurile istovite de greutatea postului. Plasarea acestei amintiri a vieţii Sfintei Maria Egipteanca are scop pedagogic, adresându-se atât celor care se află pe calea pocăinţei, arătând pilda grăitoare a vieţii Sfintei şi stăruinţa cu care a dus până la sfârşitul vieţii crucea mare a penitenţei, cât şi celor care nu s-au pornit încă pe drumul acesta al pocăinţei, prin arătarea transformării radicale a vieţii sale, lăsând în urmă „tanăra care s-a risipit mulţi ani în păcate şi care a ucis multe suflete îndemnându-i pe alţii la păcat” (Pr. Viorel Sava, În Biserica Slavei Tale, volumul 2, p. 176). Perfect conştientă de gravitatea păcatelor sale, Cuvioasa Maria Egipteanca a ştiut ce înseamnă pocainţa şi ce efecte are aceasta asupra vieţii omului, întrucât „pocainţa este în primul rând cunoştinţă şi conştiinţa păcatelor noastre, a greşelilor noastre, a abaterilor de la poruncile dumnezeieşti, a neascultării noastre în toate de Hristos. Este sinceritatea şi curajul moral de recunoaştere că suntem păcătoşi” (Teodor M. Popescu, Despre Pocaință, în BOR XCVIII-1980, nr. 5-6, p. 573). Biserica arată prin viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca faptul că mântuirea se dobândeşte numai prin lepădarea vieţii noastre trupeşti, pentru a vieţui îngereste, numai printr-o permanentă stare de căinţă şi de prosternare înaintea lui Dumnezeu.

Un alt mare exemplu de întoarcere prin căinţă la Dumnezeu este Tâlharul de pe Cruce, cel care prin profunda sa părere de rău pentru viaţa sa aflată încătuşată de păcate de tot felul, dar şi pentru că se afla în faţa morţii fără să se pocăiască destul pentru vitaţa lipsită de Dumnezeu pe care a dus-o până atunci, a câştigat de la Hristos, Cel aflat în groaznice suferinţe pe Cruce, viaţa veșnică. Mai mult decât atât, el a câştigat şi fericirea de a fi primul cetăţean al Raiului, după făgăduinţa Celui aflat în suferinţele aceleiaşi pedepse: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43). Dar acestea ,el nu le-a câştigat oricum, chiar dacă la prima vedere aşa s-ar părea, ci el a intrat primul în Rai „prin scurta sa mărturisire de credinţă şi prin simplul său elan de căinţă” (Triodul explicat, p. 73). De aceea, Triodul, în slujba Sfintelor Patimi, la Denia din Joia Mare, arată că acest tâlhar, prin rugăciunea sa scurtă, dar plină de căinţă şi de umilinţă, dar şi de curaj şi credinţă că Cel Care se află pe Cruce răstignit este Fiul lui Dumnezeu, Care poate să-l izbăvească şi să-i dăruiască viaţa veşnică: „Puţin glas a slobozit tâlharul pe Cruce, şi mare credinţă a aflat. Într-o clipeală s-a mântuit şi, întâi el deschizând uşile raiului, a intrat. Cel Ce ai primit pocăinţa aceluia, Doamne, slavă Ție” (Triodul, p. 610). Mântuirea tâlharului de pe Cruce este cea mai bună dovadă că iubirea de oameni a lui Dumnezeu este nemărginită. Nu putea trece cu vederea Hristos pe un om care suferea la fel de mult ca El şi care şi-a zdrobit inima prin lacrimi de pocăinţă, şi nu a deznădăjduit nicio clipă că Hristos nu Se va milostivi de căinta sa şi nu va da răspuns la aceste rugăciuni profunde. Tocmai pentru că „nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în Rai” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I Despre pocăinţă, p. 3). Imnele Triodului arată că tâlharul a cunoscut dumnezeirea Celui răstignit pe Cruce lângă el şi din semnele care s-au arătat atunci pe pământ, care au înspăimântat pe toţi, confirmând ceea ce acest tâlhar a crezut, şi anume că Hristos Cel răstignit este Mesia Cel Care a venit să ne mântuiască prin moartea Sa: „Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe Cruce spânzurat, a zis: de n-ar fi fost Dumnezeu Întrupat, Care cu noi a fost răstignit, nu şi-ar fi ascuns soarele razele sale, nici s-ar fi clătinat pământul, cutermurându-se. Ci, Cel ce toate le-ai suferit, pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta” (Triod, Tropar la Ceasul al IX-lea, luni prima Săptămână din Postul Mare).

Se ştie că Dumnezeu are cu fiecare popor în parte un plan, în care sunt incluse toate gândurile pe care le are pentru mântuirea tuturor oamenilor care fac parte din respectivul popor. Despre poporul din cetatea Ninivei nu ştim prea multe, decât că pacatele lor erau atat de mari, încât Dumnezeu S-a hotărât să-i piardă, aşa cum se întamplase odinioară cu cei din cetatea Sodomei. Păcatele celor din Ninive erau atât de mari şi de grave, precum idolatria, incestul, desfrânarea, încât l-au înspăimântat şi pe Iona, proorocul, care a refuzat să asculte porunca Domnului de a merge să-i reabiliteze. În acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a II-a  Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre profetul Iona scria următoarele: „Dar Iona n-a vrut să plece, căci ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și ce-a făcut? A luat-o la fugă! Că îşi spunea: eu Doamne am să mă duc să le predic, iar Tu, însă, ai să te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos! Marea l-a primit pe Iona dar nu l-a ascuns, ci l-a dat inapoi pământului şi l-a facut sănătos şi teafăr în Ninive; marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul”. Vedem că, la fel ca în cazul tâlharului de pe Cruce, timpul pe care îl mai aveau ninivitenii pentru a se pocăi era scurt, şi anume patruzeci de zile (Iona 3; 4). Nu le-a spus că Dumnezeu îi va pierde pur şi simplu, ci le-a arătat că Dumnezeu a dat această perioadă de timp să vadă reacţia lor, lăsând să se înţeleagă de aici că acest timp intermediar nu era alceva decât un timp al întoarcerii, al căinţei pentru cele săvârşite şi o perioadă în care au posibilitatea să-şi câştige salvarea. Şi, într-adevăr, vedem că acei locuitori ai cetăţii Ninive au înţeles acest lucru şi au început să regrete faptele lor ruşinoase, să plângă amarnic pentru ele. În frunte cu regele lor, ei au petrecut acele patruzeci de zile într-o stare de pocăinţă nemaiîntâlnită până atunci: au început să postească aspru, de la cel mic până la cel mai mare, de la omul de rând până la rege, nefiind scutite nici animalele de la aceasta, şi şi-au presărat cenușă în cap, îmbrăcându-se în sac şi cerând iertare pentru că au uitat de Dumnezeu şi au săvârşit cele mai mari fărădelegi. Pocăinţa aceasta deosebită pe care a arătat-o întreaga cetate, fără precedent, a atras mila cea mare a lui Dumnezeu şi evident căa ascultat rugăciunile cele pline de umilinţă ale ninivitenilor, şi nu i-a nimicit, arătând asfel că orice om, indiferent cât de păcătos ar fi, se poate mântui, numai dacă se întoarce cu adevărat la Cel Care nu aşteaptă altceva de la om decât să-l caute şi să-şi schimbe viaţa. Prin acest model oferit de Triod, cei care postesc capătă curaj văzând modul cum Dumnezeu i-a răsplătit pe acei păcătoşi datorită postului lor de patruzeci de zile, foarte apropiat cu postul pe care îl ţinem în apropierea praznicului Învierii: „Veniţi credincioşilor cu dragoste, având ca o pavăză arma cea tare a postului, să întoarcem înapoi toată uneltirea înşelăciunii vrăjmaşului; să nu ne îndulcim cu plăcerile poftelor, ca să nu ne temem de focul ispitelor; prin care post Hristos, Iubitorul de oameni, cu răsplata răbdării ne va încununa pe noi. Pentru aceasta, cu îndrăzneală rugându-Te, cădem înaintea Lui strigând şi cerând sufletelor noastre pace şi mare milă” (Stihira a III-a la Vecernia din Marţi, săptămâna întâi a Postului Mare, în Triod, p. 126-127).

Parabola Fiului risipitor, rostită de Mântuitorul pentru a arăta că a venit în lume pentru a readuce la Dumnezeu pe cei păcătoşi, reprezintă una din cele mai frumoase şi reprezentative pagini scripturistice referitoare la întoarcerea la Dumnezeu a celui care a greşit, pe care Triodul o evocă în a doua Duminică din această perioadă, tocmai pentru a arăta înainte de începutul Postului Mare că fiecare dintre noi are datoria să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să-şi conformeze viaţa cu învăţătura Sa, ceea ce înseamnă o profundă analiză interioară şi hotărârea de a ne întoarce la Dumnezeu, prezent printre noi în Sfânta Biserică, aşa cum a procedat Fiul cel risipitor. Plecarea sa reprezintă, de fapt, refuzul de a mai fi în comuniune cu Dumnezeu, refuzul de a folosi darurile primite la naştere spre desăvârşirea cea întru Dumnezeu, şi hotărârea de a le folosi în scopuri lumeşti şi trecătoare: „O! De câte bunuri m-am lipsit eu ticălosul, pe mine însumi. O, de la ce împărăţie am căzut, eu pătimaşul. Avuţia pe care am luat-o, am cheltuit-o, porunca am calcat-o...” (Slavă la Vecernia din Duminica Fiului Risipitor). După ce a gustat din plin din amarul care urmează plăcerii, fiul risipitor şi-a dat seama de greșeala făcută şi și-a conştientizat starea decăzută. Arşita păcatului a devenit la un moment dat insuportabilă, încât „a înţeles atunci că numai tatăl său îi poate veni în ajutor, el îi poate lua piatra de moară de pe suflet” (Pr. Ion Bunea, p 744). În acel moment, un singur gând îl domină: acela de a se întoarce la casa tatălui său şi de a-i cere iertare pentru neascultarea sa şi pentru greseala făcută şi pentru a-i cere să-l reprimească în casa sa. Pocăinţa „nu se reduce, deci, la o simplă formalitate, numai la un simplu regret subiectiv, ci ea trebuie să se arate şi în fapte, în schimbarea vieţii” (Pr. Irineu Crăciunaş, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţă). Conştiinţa păcatului său este cu atât mai mare cu cât el vede că alegerea sa liberă a fost una pieritoare: „Desfătărilor trupeşti m-am plecat în chip ticălos şi m-am făcut rob cu totul născocirilor de pofte; şi m-am înstrăinat de Tine, Iubitorule de oameni; iar acum strig cu glasul celui rătăcit: Greşit-am, Hristoase, nu mă trece cu vederea, ca Cel ce eşti singur milostiv” (Canonul Utreniei din Duminica Fiului Risipitor). Revenirea Fiului Risipitor ne este exemplu, pentru că nu a ezitat nicio clipă în a merge la casa tatălui său şi a-şi cere iertare, lucru pe care trebuie să-l facem şi noi: „Glasul desfrânatului aduc Ţie, greşit-am înaintea ochilor tăi, bunule; risipit-am bogaţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte” (Stihira I la Laudele Duminicii Fiului Risipitor). Hotărârea fermă de a-şi schimba viața, precum şi căinţa totală l-au ajutat să treacă peste orice obstacol aflat în calea sa la revenirea în casa părintească, iar locurile pe care le străbate acum nu mai au acelaşi efect ca atunci când trecea cu mare alai şi când era socotit un oaspete de mare seamă, ci acum nimeni nu-l ajută, nu-l mai consideră demn de a fi luat în seamă. Dar toate acestea nu-l deranjează, ci îşi continuă drumul spre tatăl său, ca la singurul loc unde poate găsi ajutor şi iertare: „Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că în desfrâu mi-am cheltuit viaţa. Căutând spre bogaţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea săracă; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta” (Sedelna de la Utrenia din Duminica Fiului Risipitor).

Dacădorim săne alegem un model de pocăinţă, ideal ar fi să urmăm mai mulţi sfinţi în fapte, aşa cum ne arată Triodul atunci când doreşte să ne arate cum să ne pocăim, pornind de la exemplele scripturistice, deci de la pildele oferite de Mântuitorul, continuând cu cele din Vechiul Testament, şi apoi cu cele din viaţa Bisericii. Modelele de pocăinţă prezentate de Triod, sunt adevarate pilde pentru viaţa oricărui creştin, găsind în ele exemple vii în amintirea Bisericii prin slujbele lor, prin cinstirea lor, dar mai ales pentru ceea ce ne oferă ele până la sfârşitul veacurilor: îndemnuri la pocăinţă şi felurile în care aceasta se face.

                                    Preot Bucovineanu Nicolae-Cătălin,
                                    Parohia Adormirea Maicii Domnului Berzunţi,
                                    Protopopiatul Onești

Ultimele din categorie