Căderea – dogmă de credinţă

O adâncă tăcere a urmat cuvintelor înţeleptului nevoitor. Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Mântuitorul Hristos Care „S-a făcut pe Sine om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu”...

–...În istoria lumii, copiii mei, a continuat Ascetul, n-a existat eveniment mai tragic decât căderea protopărinţilor. Călcarea poruncii lui Dumnezeu a avut semnificaţia unei catastrofe tragice pentru întreaga viaţă a umanităţii. Păcatul a fost dezastruos pentru întreg neamul omenesc, fiindcă a fost săvârşit de protopărintele nostru care concentra în sine întreaga umanitate. Nu trebuie să privim numai evenimentul exterior al căderii fiindcă acesta are puţină importanţă şi se explică uşor dată fiind starea de pruncie în care trăiau protopărinţii. Trebuie să cântărim semnificaţia interioară a faptului...

Prin atitudinea lui, omul a denaturat relaţia lui filială faţă de Tatăl Cel ceresc, Dumnezeu. În afara acceptării obligatorii, prin credinţă, a evenimentului căderii, căderea este cerută şi ca o explicaţie a stricăciunii omului. Cu alte cuvinte, adevărul păcatului strămoşesc se sprijină pe alte două mari adevăruri: cel al existenţei unui Dumnezeu bun şi generos şi cel al mizeriei omului. Las deoparte aici, copiii mei, faptul că decăderea şi degenerarea omului se găseşte ca şi credinţă la toate popoarele vechi. În afara tainei căderii, omul e mai de neînţeles decât este pentru el însăşi taina neînţeleasă (a păcatului). Dogma Bisericii despre păcatul strămoşesc explică dezordinea din lume şi răul din om...

– De altfel, a completat prietenul meu, contradicţia existentă în om ce altceva mărturiseşte decât aceea că omul nu mai este aşa cum a ieşit din mâinile Creatorului? Şi, aşa cum zice un înţelept apologet: „Dacă omul a fost făcut pentru Dumnezeu, pentru ce nu este în acord cu Dumnezeu? Şi dacă nu a fost făcut pentru Dumnezeu, pentru ce nu poate să-şi găsească liniştea şi fericirea decât numai în Dumnezeu?” Nu este aceasta o logică rectangulară care explică evenimentul căderii?

– Într-adevăr, am observat. Experienţa mizeriei pe care o poartă omul, ce altceva este decât dovada faptului că odată el a fost împărat? Măreţia omului, spune cineva, este mare tocmai pentru faptul că se simte nenorocit. Este, deci, nenorocit fiindcă este nenorocit. Dar este şi mare, fiindcă ştie că este nenorocit. Cine altul se consideră pe sine nenorocit fiindcă nu mai e împărat, dacă nu împăratul decăzut?

– Copiii mei, a zis avva, aceste raţionamente sunt înţelepte, dar ele au numai o importanţă auxiliară pentru teme aflate de fapt dincolo de cunoaşterea raţională. Şi căderea este o dogmă de credinţă. Iar credinţa există ca raţiunea să se supună şi să ajungă la recunoaşterea limitelor ei. Din câte am studiat, evenimentele căderii sunt contrare celor cunoscute de obicei din experienţă şi de aceea apar improbabile celui ce nu crede. Este însă raţional ca fapte supranaturale să se petreacă într-o stare supranaturală şi, prin urmare, să fie probabile numai în această primă stare, în care nu ne mâi găsim. Şi ca ele să fie improbabile în starea naturală în care ne găsim acum...

– Într-adevăr, preasfinte părinte, a completat prietenul meu. Am citit undeva că nu trebuie să ne îndoim de misterul care există în învăţătura căderii şi răscumpărării. Ca unul ce cuprinde pe Dumnezeu, e necesar să scape raţiunii umane. Cine poate să înţeleagă această mare dramă?

– Singură credinţa, am răspuns, care-şi primeşte plata ei. Numai credinţa poate să vadă rarefiată perdeaua deasă care ascunde taina de ochii oricărei cugetări trufaşe...

– Istoria sfântă, a completat nevoitorul, nu dă nici o explicaţie cu privire la ce a fost, deci, Paradisul, râurile, cei doi pomi, ce a fost şarpele, care a fost poziţia faţă de Dumnezeu a femeii şi a bărbatului sau, în fine, cu privire la ce anume este Dumnezeu, ce este dreptatea, mila şi sfinţenia Lui. O, ce adâncuri tainice se ascund sub laconismul relatării ei, cât de cutezători şi deşerţi suntem noi ca să ne facem judecători...

Câtva timp a domnit o adâncă tăcere. întrerupând tăcerea noastră, prietenul meu a făcut următoarea observaţie: 

– Nouă, celor ce credem, ne este de ajuns să cunoaştem, în acord cu învăţătura Bisericii, că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Lui (Fac. 1, 27) din iubire, pentru ca să-l facă părtaş firii dumnezeieşti (II Ptr. l, 4). Că l-a cinstit cu libertatea morală. Că i-a dat o poruncă pedagogică. Că diavolul l-a amăgit şi, de aceea, separat de Dumnezeu, omul a murit spiritual, mintea şi inima i s-au denaturat, a fost supus depravării psiho-spirituale şi şi-a creat singur tragedia...

– Într-adevăr, l-am întrerupt, cât de folositor este pentru omul credincios să-şi amintească în fiecare zi de obârşia lui dumnezeiască, de căderea lui în Eden, dar şi de răscumpărarea lui. Astfel nu se va amăgi cu ideea că este un fiu sănătos al lui Dumnezeu. Şi, atunci, primind prin credinţă darurile lui Hristos, se va face fiu al lui Dumnezeu. Dar până la moarte fiecare va purta, mai mult sau mai puţin, stigmatele stricăciunii adamice. Sunteţi de acord, părinte sfinte?

– Desigur, a răspuns nevoitorul. De altminteri Monahismul, de care m-aţi întrebat, tocmai aceasta urmăreşte în viaţă: să păstreze cu toată puterea amintirea stării dumnezeieşti a omului dinainte de cădere, să-i amintească tragedia căderii, să lupte cu ajutorul darului lui Hristos să şteargă stigmatele stricăciunii adamice, să-l întoarcă la „frumuseţea originară şi dintâi creată” şi să-l treacă la fericirea din sânurile lui Dumnezeu...

O adâncă tăcere a urmat cuvintelor înţeleptului nevoitor. Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Mântuitorul Hristos Care „S-a făcut pe Sine om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu”...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 19-22)

De la același autor

Ultimele din categorie