Calinic Schitiotul

Nimic nu se auzea în chilie. Acest dascăl profetic era căzut într-o contemplaţie extatică. O clipă am văzut lacrimi rostogolindu-se pe faţa lui netrupească. Cu ochii plini de lacrimi mi se părea a fi ca profetul Ieremia...

...După amiază am coborât în Schitul Cutlumuşului. Ni se recomandase aici un sihastru vestit. Abia am ajuns în Schit, că o melancolie de moarte a cuprins sufletele noastre. Casele-colibe învechite şi mici. O tăcere adâncă domnea peste tot. Închis în sinea lui, Schitul se înăbuşă în groapa unde era zidit. Doi chiparoşi gemeni de trei sute de ani dominau întreg cuprinsul. Ne-am închinat la moaştele Sfântului medic Pantelimon şi ne-am răcorit din aghiasma lui rece ca gheaţa. Am salutat câţiva smeriţi monahi şi am luat binecuvântările lor...

L-am vizitat pe sihastrul Calinic. Ne-a primit cu bucurie neprefăcută. Era o figură de om sfânt, curăţit în cuptorul nevoinţei. Bătrân dar viguros, înalt, palid, fermecător. Ochii lui erau adânciţi şi luminoşi. Semăna cu un nobil care părăsise desfătarea lumii şi „se supuse” jugului blând al Domnului (Matei 11, 30)...

Ne-am prezentat Bătrânului şi i-am descoperit scopul vizitei noastre. Ne-a felicitat, ne-a urat mult folos şi a slăvit pe Dumnezeu pentru dorul dumnezeiesc ce a cuprins inimile noastre. Apoi ne-a condus în chilia lui simplă. Atmosfera ei de afară de lume răspândea o bună-mireasmă de tămâie fină. Un Hristos bizantin răstignit dădea un accent propriu micii chilii a nevoitorului care era plină de o taină metafizică... Ne-am aşezat pe nişte scaune mici şi Bătrânul ne-a adus smochine uscate şi apă de ploaie. Şi fără să vorbească ne-a făcut semn să gustăm din cele oferite...

Prietenul meu a îndrăznit întrebarea:

– Bătrâne sfinte, în epoca noastră, în care valorile morale şi spirituale au suferit o surpare atât de tragică, credeţi că Monahismul va mai putea să ajute lumea, mai cu seamă că şi noi preferăm să ne facem monahi?

Ascetul a ascultat întrebarea, ne-a privit insistent, s-a întors spre Hristosul răstignit, şi-a învârtit mătăniile şi a răspuns cu seninătate:

– Da. Monahismul poate şi astăzi să ofere multe lumii. În principal, să redea arhetipul omului pe care lumea l-a desfigurat... Problema oricărei epoci este problema omului. Lumea nu cunoaşte omul. Sau mai degrabă îşi confecţionează o imagine nenorocită despre om pe baza căreia îşi formează apoi şi filosofia ei distructivă. De aici începe drama lumii...

– Bătrâne sfinte, am întrebat, care este, după părereă Dvs., omul pe care lumea nu-l cunoaşte?

– Este omul lui Dumnezeu, a răspuns Bătrânul. Dar lumea nu-l ignoră numai pe el. Nu cunoaşte nici pe Dumnezeul omului. Şi aceste două realităţi, strâns împletite între ele, Dumnezeu şi omul, nu sunt o plăsmuire a fanteziei mele. Ele constituie teologia Creştinismului. Cu alte cuvinte, criza cumplită care există astăzi cu privire la Dumnezeu şi om este o criză a creştinismului însuşi în iradierea lui practică...

– Care este teologia creştinismului cu privire la om, părinte? am întrebat.

– Că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om. Şi dacă Dumnezeu îl creează ca ultima lui făptură, vă închipuiţi ce trebuie să fie aceasta... Şi nevoitorul (Ascetul) s-a cufundat într-o contemplaţie tainică...

– De ce v-aţi întrerupt, Bătrâne sfinte? am observat eu.

– Mintea mea se întoarce, fiul meu, spre facerea omului. Şi rămân uluit şi răpit! Dumnezeu plăsmuieşte pe cineva asemenea Lui. Creaţia întreagă o zideşte printr-o poruncă. Pe mine însă mă plăsmuieşte cu atenţie, mă îngrijeşte, mă face desăvârşit, asemenea Lui după har. Îmi dă nemurire, libertate, minte, raţiune, inimă. Văd, simt, gândesc, judec, contemplu slava Dumnezeului meu... Cu puterile mele psiho-spirituale sunt o lume mare (megakosmos) într-o lume mică (mikrokosmos). Devin, după părerea unui mare Părinte al Bisericii noastre, un contemplator al creaţiei sensibile şi iniţiat al celei inteligibile şi nevăzute. Devin o icoană confecţionată de Dumnezeu iar icoana devine o asemănare a lui Dumnezeu. Deschid ochii spre frumuseţile creaţiei şi de aici, ca pe o scară, urc spre Creatorul meu. Mă bucură existenţa mea şi bucuria inimii mele este nesfârşită. Sunt unit mistic cu Dumnezeul meu...

Curăţia mea este îngerească. Plutesc întreg într-o lumină spirituală nezidită, necreată. Mintea mea e simplă, curată, întreagă iubire, nemurire, libertate. Sunt, după har, un Dumnezeu mic, un împărat al creaţiei. Privesc creaţia şi admir pe Creatorul meu. Admir frumuseţea mea spirituală, ca să mă prefac întreg în strofele unui imn. Mă adâncesc în iubirea Ta, ca să Te iubesc...

Şi Bătrânul nevoitor tăcu. Nimic nu se auzea în chilie. Acest dascăl profetic era căzut într-o contemplaţie extatică. O clipă am văzut lacrimi rostogolindu-se pe faţa lui netrupească. Cu ochii plini de lacrimi mi se părea a fi ca profetul Ieremia...

– Continuaţi, Bătrâne sfinte, am zis emoţionat...

Prietenul meu era ca răpit în văzduh şi urmărea scena tăcut. Atunci, Pustnicul şi-a ridicat faţa, ne-a privit adânc şi a zis:

– Sunteţi nedumeriţi de ce am întrerupt relatarea? Fiţi siguri că n-am putut face altfel! Pe cât simt o bucurie nesfârşită atunci când înnoiesc amintirea obârşiei mele dumnezeieşti, pe atât mă inundă sentimente zguduitoare, când trec la faza tragică care urmează stării fericite a protopărinţilor şi înţeleg căderea lor jalnică prin neascultare... Şi sfântul Monah a tăcut din nou...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 15-18)

De la același autor

Ultimele din categorie