Monahul Iov Burlacu, de la Mănăstirea Neamţ (1874-1941)

Cuviosul Iov monahul a fost unul din cei mai duhovniceşti călugări din obştea Mănăstirii Neamţ: mare nevoitor, vestit farmacist şi cunoscător de plante medicinale şi un mare iubitor de săraci.

S-a născut în comuna Boroaia (Suceava). În anul 1906, luându-şi crucea, a urmat lui Hristos, făcându-se călugăr în Mănăstirea Neamţ. Aici s-a nevoit timp de 35 de ani, având aceeaşi ascultare de farmacist al mănăstirii şi îngrijitor al părinţilor bătrâni şi bolnavi de la bolniţă.

În toamna anului 1941, Cuviosul Iov monahul a adormit cu pace şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

Părintele Iov întrecea pe toţi ceilalţi călugări din mănăstire cu aceste trei fapte bune: cu postul, cu neîncetata rugăciune şi cu trezvia minţii. Permanent avea privirea în jos şi cugeta la moarte. Mintea lui era plină de întreaga înţelepciune, faţa senină şi inima mereu deschisă pentru toţi.

Spunea ucenicul lui că niciodată n-a văzut pe părintele Iov râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Vorbirea lui era foarte scurtă şi cuvintele pătrundeau ca nişte săgeţi în inima fiecăruia. Mânca o dată pe zi, seara, şi dormea câteva ore pe noapte, pe o bancă, având sub cap un bolovan de piatră învelit cu ziar.

Uneori zicea bătrânul: 

– Fraţilor, fiecare să fie gata de drum, că nimeni nu este veşnic pe pământ. Şi dacă nu vom avea ce arăta lui Hristos, cum vom sta în faţa Lui?

Alteori, iarăşi zicea părintele Iov: 

– Cum se înşală omul de dulceţile vieţii acesteia! Ba, ajunge atât de lipit de materie, încât refuză bucuriile vieţii veşnice. De aceea, un astfel de om face totul ca să nu mai moară. Iar când vine moartea, îl află nepregătit şi deznădăjduit. Cel nepregătit moare de moarte grea. Iar cel pregătit aşteaptă cu bucurie ceasul morţii la care a cugetat toată viaţa. Sfârşitul lui este plin de pace şi nădejde, căci se duce la Hristos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 540)