Obişnuia acest părinte să facă praznic mare pentru tot soborul mănăstirii şi pentru săracii satului Dezrobiţi, de două ori pe an. De ziua Sfântului Vlasie (11 februarie) şi de ziua Sfântului Atinoghen (16 iulie). Atunci, părintele Iosif cumpăra din vreme alimente şi îmbrăcăminte pentru maici şi săraci. Iar în ziua rânduită, săvârşea Sfânta Liturghie cu tot soborul şi făcea parastas pentru cei răposaţi. Apoi zicea: 

– Veniţi, tată, cu toţii la trapeză, să mâncăm în cinstea Sfântului Vlasie. Nimeni să nu rămână astăzi flămând. Aceasta este ziua mea! Mi-au ajutat şi mie Sfinţii Vlasie şi Atinoghen, de aceea fac pomenire în cinstea lor. 

La urmă, părintele Iosif împărţea la toţi pachete cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru maici. 

Odată, pe când bătrânul mergea la biserică, s-a oprit în prag şi, oftând uşor, a zis către maici: 

– Vai, tată, ce o să facem noi la Judecată? Acolo toate faptele noastre ne vor ieşi înainte! De aceea avem nevoie de rugăciune, de smerenie, de lacrimi şi metanii. Să te rogi, tată, să te închini lui Dumnezeu, să îndemni, să faci milostenie. Dacă nu ai ce da, măcar un cuvânt bun să dai săracului, să nu plece nemiluit, că Dumnezeu îl trimite spre mântuirea noastră. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 630)