Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Dacă nu am fi avut acest mare dar al pocăinţei, cine s-ar fi mântuit, cine ar fi mai ajuns în Rai?

Sfântul Grigorie Teologul, care, după Sfântul Apostol Pavel şi Evanghelistul Ioan Teologul, a teologhisit într-un mod unic şi ne-a lăsat toate textele sale minunate, adunate ca într-un tezaur, scria ceva foarte important despre tema noastră: „o lacrimă de pocăinţă vărsată, echivalează în putere cu apa Sfântului nostru Botez”.

Ştiind Hristos, că noi, oamenii (marea majoritate), nu putem păstra harul Sfântului Botez, ne-a dat har după har, adică harul cel de-al doilea, acela al pocăinţei, iar acest har se exprimă şi se arată înlăuntrul nostru, al tuturor, şi în fiecare în parte, prin cugetele cele smerite, prin cuvintele simple şi pline de smerenie, prin fapte smerite, prin lucruri ce se văd şi prin lucruri ce nu se văd, mai ales prin cele ce nu se văd. Însă, între aceste lucruri smerite ce sunt rodul pocăinţei, primul loc îl au fără îndoială lacrimile, şi mai ales lacrimile pocăinţei.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care de-a lungul veacurilor au trăit aceste stări duhovniceşti, ne-au lăsat atâtea scrieri şi sfaturi din propria lor experienţă, pe care le citim şi le cercetăm în cărţile lor. Un asemenea Părinte, contemporan nouă, spunea că lacrimile pocăinţei sunt sudoarea inimii. Precum transpiră trupul scoţând sudoarea, aşa transpiră şi inima şi sufletul, omul lăuntric, iar aceasta se manifestă prin lacrimile pocăinţei. Un alt părinte a mers mai departe şi a spus că lacrima pocăinţei este lacrima inimii, plânge şi inima, iar atunci când plânge inima, plânge şi trupul împreună cu ea.

Toată discuţia noastră este legată de lacrima pocăinţei şi numai de aceasta, nu discutăm despre lacrimile pricinuite de emoţii sau de dureri specific omeneşti (trupul suferă, mă doare, a murit o rudă şi lăcrimez, lacrimi de durere sau intenţionate). E vorba doar de lacrima pocăinţei, căci atunci când sufletul suferă şi trupul împreună-suferă. Acestea două – trupul şi sufletul – sunt legate între ele, sunt vase comunicante.

Această lacrimă, această picătură, acest bob mic, are o asemenea putere, încât, dacă ar fi fost vopsită în roşu, o lacrimă de pocăinţă ar fi putut colora în roşu un ocean întreg. Ce densitate ar avea acea culoare, încât să aibă puterea să coloreze atâtea molecule de apă, dacă e cu putinţă aşa ceva? Acesta este un exemplu cam prozaic, căci cele materiale sunt de necomparat cu cele spirituale, dar această exagerare a cuvântului nostru vrea să arate puterea deosebită şi harul deţinut chiar şi numai de o picătură de lacrimă a pocăinţei. Această picătură, fiecare picătură sau mai multe picături au, deci, aceeaşi putere şi aceeaşi greutate a apei din sfânta cristelniţă. Cât cântăreşte apa dintr-o cristelniţă, unde se botează un om, la vârstă mică sau mare? Atâtea sau atâtea kilograme. Adică, exact atât cântăreşte şi lacrima de pocăinţă!

Alţi Sfinţi Părinţi au spus că de Dumnezeu Purtătorii Părinţi, mai vechi decât ei, plângeau întru pocăinţă şi în decursul vieţii lor vărsau atâtea lacrimi, cât era şi greutatea apei din cristelniţa unde fuseseră botezaţi. Câţi dintre aceştia nu s-au botezat la o vârstă înaintată, în cristelniţe-baptisterii sau în râuri sau în lacuri; poate cineva să calculeze, să aprecieze cumva cantitatea lacrimilor de pocăinţă? Iar în mod firesc, lacrimile lor nu erau toate de pocăinţă, erau şi ale dumnezeieştii iubiri şi ale mângâierii celei de sus. Însă, aceste prime lacrimi, ale pocăinţei, au curs vreme de mulţi ani, până când s-au umplut şi trupul, şi sufletul de pocăinţă, şi ca urmare şi de har dumnezeiesc.

Majoritatea medicilor consideră că lacrimile orbesc ochii. Ei sfătuiesc: „Să nu plângi mult, vei orbi, te vei îmbolnăvi, vei avea probleme de sănătate”. „Eu cunosc, zice alt doctor, pe cineva care plângea şi a orbit”.

Acesta este adevărul. Am avut şi eu o rudă, pe bunica Maria, care atunci când i-a murit soţul, Anghelis, din pricina mulţimii lacrimilor vărsate, fiindcă a plâns 30 de ani, a orbit în final. A devenit oarbă, oarbă de-a binelea. Însă, aceste lacrimi nu erau nicidecum de pocăinţă. Alt lucru vedea Dumnezeu înlăuntrul sufletului ei. Acele lacrimi erau lacrimi de durere sufletească. Lacrimi sentimentale. Acestea, fiindcă nu izvorăsc din inimă, din dorul dumnezeiesc, cel după Dumnezeu, în loc să tămăduiască durerea, pricinuiesc boală. Nu afectează numai ochii, ci şi mintea, şi trupul, şi sufletul; adică Dumnezeu nu vrea ca cineva să plângă în modul acesta. Demonul vrea, fiindcă-i convine.

Astfel, nu toate lacrimile au rezultatul dorit, nici nu atrag Harul divin, pentru a le cântări şi a le aprecia. Ca urmare, din rezultatul obţinut, dacă a ajuns sau nu la cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi din ceea ce îi mărturiseşte propria conştiinţă, poate creştinul nevoitor să înţeleagă, cu aproximaţie, care este ţelul cel mai adânc al lacrimilor sau al stării avute pentru a lăcrima; cu alte cuvinte, lacrimile acestea din adâncul sufletului sunt manifestarea stării de pocăinţă, dar ţelul este întotdeauna unirea cu Hristos. în orice caz, Sfântul Grigorie Teologul a spus acest cuvânt de o mare greutate, pentru că este ca un capăt filocalic, ca un capitol întreg de teologie, ce stă în fruntea tuturor textelor patristice despre lacrimi. Dacă citim textul Sfântului Ioan Scărarul (despre lacrimi) vom vedea câtă importanţă acordă acestor cuvinte (ale Sfântului Grigorie) „chiar şi picătura unei lacrimi are puterea băii botezului.” Văzând Domnul nostru Hristos, ca un Atotştiutor, că nu putem ţine harul – în afară de prunci şi mari sfinţi – ne-a dăruit acest dar, ce este la fel de puternic şi nu poate nimeni să îl pună la îndoială. Pentru că acest dar nu doar curăţă pur şi simplu şi face iarăşi să strălucească, dar, şi mai mult, adaugă şi iar adaugă, pentru că păcătoşi mari, dar şi sfinţi mari, prin lacrimile pocăinţei, nu doar s-au mântuit şi s-au sfinţit, dar au ajuns la măsurile cele mai înalte. Că plângeau pentru păcatele sale, este foarte firesc, nu este ciudat. Dar cei mai mari sfinţi, ajunşi la desăvârşirea sfinţeniei, plâng pentru păcatele lumii.

Ca urmare, din toate punctele de vedere, lacrimile pocăinţei sunt folositoare şi nouă şi celorlalţi. Este vorba de această ploaie tainică ce stropeşte şi unge, cum spun Părinţii, acest munte, acest pământ, pământul inimii, fie că acest lucru se vede sau nu se vede în ochii oamenilor.

Şi concluzionează Părinţii că, dacă nu am fi avut acest mare dar al pocăinţei, cine s-ar fi mântuit, cine ar mai fi ajuns în Rai? Însă, fiindcă în vremea noastră ce este caracterizată de multe lacrimi (să nu o numim vremea plângerii), din multe motive, cele mai multe lacrimi, cred, nu sunt lacrimi de pocăinţă, de aceea nu sunt recomandate de Biserică. Lacrimile dragostei dumnezeieşti şi ale mângâierii celei de sus ne sunt în marea lor majoritate neştiute. Restul lacrimilor ce se varsă necontenit pe acest pământ sunt lacrimi obişnuite: pentru durerea fizică, pentru rudele cele după fire ce le pierdem; dar aceste lacrimi nu au nici cea mai mică legătură cu curăţirea sufletească. Sunt vărsate în mod firesc, căci aşa funcţionează omul biologic şi sentimental, de aceea spunem că aceste lacrimi sunt simţitoare, mişcătoare; acestea mişcă pericardul, partea exterioară a inimii, nu inima în adâncul ei, şi fireşte, dacă nu va fi mişcată inima de către cugetele smerite, nu va locui harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Nu se va face o împreună-lucrare a inimii cu Harul dumnezeiesc.

Să nădăjduim că Hristos ne va dărui lacrimi de pocăinţă şi vom vieţui în acest fel astfel încât să avem nu numai lacrimi de pocăinţă, ci şi lacrimi ale iubirii şi mângâierii dumnezeieşti. Amin.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 24-29)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

De la același autor

Ultimele din categorie