Viața Cuviosului Romil de Ravanița

Virtuțile pe care Roman le câștigase ca pe o a doua natură și îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, și mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea de a viețui pustnicește.

Sfântul Romil s-a născut din părinți evlavioși în jurul anului 1300, în orașul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, și încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învățat, uimindu-și dascălii prin inteligența și înțelepciunea sa.

Potriva voinței părinților, a fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. După o perioadă de noviciat, a îmbrăcat haina cu numele de Roman și a primit ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.

În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ținutul Paroriei (Stranța de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul și ucenicii săi [27 noiembrie]. Cum fusese înștiințat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii și al vieții isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se așeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârșită față de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă și pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arțăgos care, din pricina sănătății sale șubrede, avea nevoie tot timpul de pește proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până și în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde pește într-o copcă pe care o făcea în gheață. Toate aceste virtuți au făcut din el un mucenic de voie, care și-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul și, la puțină vreme după aceea, și Sfântul Grigorie (1346), Roman și Ilarion s-au așezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci niște tâlhari care bântuiau în acel ținut i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.

Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), datorită intervenției tovarășului lor, Sfântul Teodosie [27 noiembrie][1], i-a alungat pe tâlhari, sfinții s-au întors la Paroria (1350), pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. Virtuțile pe care Roman le câștigase ca pe o a doua natură și îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, și mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a viețui pustnicește.

Cum turcii invadaseră acel ținut, distrugând printre altele și mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sântul Munte al Athosului, unde s-a așezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Cum părinții din Sfântul Munte au băgat lesne de seamă virtuțile lui și veneau mereu să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor, sfântul i-a povățuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică, aflată pe coastele Athosului. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor și bulgarilor și moartea Despotului Ioan Ugleș în bătălia de la Marița (1371) i-au determinat pe mulți monahi să fugă din Athos ca măsură de precauție.

Sfântul Romil i-a urmat și s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor și cu învățarea locuitorilor acelui ținut. Însetat după singurătatea ce înlesnește vorbirea cu Domnul și primind sfat de la un părinte athonit care viețuia la Constantinopol[2], a mers în Serbia și s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravanița (1375)[3].

În acel loc, după câțiva ani petrecuți cu pace, sufletul său a plecat spre locașurile cerești (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască și tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credință.

(Ieromonahul Macarie de la SimonopetraSinaxarul – Viețile Sfinților, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2011, pp. 213-215)

[1]Viața Sfântului Teodosie din Târnovo amintește în mai multe rânduri pe un anumit Romanos, diferit, se pare, de Sfântul nostru Romanos-Romylos, deși probabil că au trăit în aceeași obște. După moartea Sfântului Grigorie, s-a pus sub ascultarea lui Teodosie și a fost trimis de către acesta de la Athos la Sliven, iar apoi s-au așezat împreună în ținutul Mesembriei, pe țărmul Mării Negre, de unde au plecat pentru a întemeia Mănăstirea Kelifarevo. După ce Teodosie s-a dus la Constantinopol, Romanos a fost lăsat stareț al obștii și a strălucit prin lucrarea nevoinței și Îndelunga sa răbdare in boală. A adormit în Domnul pe 17 februarie.

[2]După unii, este vorba probabil de Sfântul Ciprian de la Kiev [16 septembrie].

[3]Această mănăstire, în care va fi îngropat trupul Prințului Lazăr [15 iunie], a devenit loc de pelerinaj și un leagăn al culturii duhovnicești sârbești; de aceea turcii i-au dat foc în mai multe rânduri și, în 1686, au măcelărit cea mai mare parte din monahi. In 1717, singurul monah care a supraviețuit a refăcut mănăstirea. Distrusă din nou la începutul secolului al XIX-lea și suferind multe stricăciuni în timpul ocupației germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost restaurată prin îngrijirea Sfântului Nicolae Velimirovici [5 martie] și rămâne până astăzi cea mai mare mănăstire de monahii din Serbia.

De la același autor

Ultimele din categorie