Viața Cuviosului Romil de Ravaniţa

Sfântul Romil de Ravaniţa a fost ucenicul direct al Sfântului Grigorie Sinaitul, marele îndrumător isihast din secolul al XIV-lea.

Sfântul Romil s-a născut din părinţi evlavioşi în jurul anului 1300, în oraşul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, şi încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învăţat, uimindu-şi dascălii prin inteligenţa şi înţelepciunea sa.

Potriva voinţei părinţilor, a fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. După o perioadă de noviciat, a îmbrăcat haina cu numele de Roman şi a primit ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.

În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ţinutul Paroriei (Stranţa de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi [27 noiembrie]. Cum fusese înştiinţat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii şi al vieţii isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se aşeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârşită faţă de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă şi pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arţăgos care, din pricina sănătăţii sale şubrede, avea nevoie tot timpul de peşte proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până şi în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde peşte într-o copcă pe care o făcea în gheaţă. Toate aceste virtuţi au făcut din el un mucenic de voie, care şi-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul şi, la puţină vreme după aceea, şi Sfântul Grigorie (1346), Roman şi Ilarion s-au aşezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci nişte tâlhari care bântuiau în acel ţinut i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.

Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), datorită intervenţiei tovarăşului lor, Sfântul Teodosie [27 noiembrie][1], i-a alungat pe tâlhari, sfinţii s-au întors la Paroria (1350), pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. Virtuţile pe care Roman le câştigase ca pe o a doua natură şi îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, şi mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a vieţui pustniceşte.

Cum turcii invadaseră acel ţinut, distrugând printre altele şi mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sântul Munte al Athosului, unde s-a aşezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Cum părinţii din Sfântul Munte au băgat lesne de seamă virtuţile lui şi veneau mereu să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor, sfântul i-a povăţuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică, aflată pe coastele Athosului. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor şi bulgarilor şi moartea Despotului Ioan Ugleş în bătălia de la Mariţa (1371) i-au determinat pe mulţi monahi să fugă din Athos ca măsură de precauţie.

Sfântul Romil i-a urmat şi s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor şi cu învăţarea locuitorilor acelui ţinut. Însetat după singurătatea ce înlesneşte vorbirea cu Domnul şi primind sfat de la un părinte athonit care vieţuia la Constantinopol[2], a mers în Serbia şi s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravaniţa (1375)[3].

În acel loc, după câţiva ani petrecuţi cu pace, sufletul său a plecat spre locaşurile cereşti (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască şi tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credinţă.

(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 213-215)

[1]Viaţa Sfântului Teodosie din Târnovo aminteşte în mai multe rânduri pe un anumit Romanos, diferit, se pare, de Sfântul nostru Romanos-Romylos, deşi probabil că au trăit în aceeaşi obşte. După moartea Sfântului Grigorie, s-a pus sub ascultarea lui Teodosie şi a fost trimis de către acesta de la Athos la Sliven, iar apoi s-au aşezat împreună în ţinutul Mesembriei, pe ţărmul Mării Negre, de unde au plecat pentru a întemeia Mănăstirea Kelifarevo. După ce Teodosie s-a dus la Constantinopol, Romanos a fost lăsat stareţ al obştii şi a strălucit prin lucrarea nevoinţei şi Îndelunga sa răbdare in boală. A adormit în Domnul pe 17 februarie.

[2]După unii, este vorba probabil de Sfântul Ciprian de la Kiev [16 septembrie].

[3]Această mănăstire, în care va fi îngropat trupul Prinţului Lazăr [15 iunie], a devenit loc de pelerinaj şi un leagăn al culturii duhovniceşti sârbeşti; de aceea turcii i-au dat foc în mai multe rânduri şi, în 1686, au măcelărit cea mai mare parte din monahi. In 1717, singurul monah care a supravieţuit a refăcut mănăstirea. Distrusă din nou la începutul secolului al XIX-lea şi suferind multe stricăciuni în timpul ocupaţiei germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost restaurată prin îngrijirea Sfântului Nicolae Velimirovici [5 martie] şi rămâne până astăzi cea mai mare mănăstire de monahii din Serbia.

De la același autor

Ultimele din categorie