Ca mirean se numea Vasilie și lucra la metocul mănăstirii Dohiariu la Longo Sithonias. În această perioadă egumen al mănăstirii era cuviosul Neofit, care se ruga să-l ajute Dumnezeu la terminarea zidirii Bisericii, care, din lipsa mijloacelor, s-a întrerupt. Atunci a fost luminat Vasilie și a găsit în zona metocului o comoară mare de monezi de aur. Vasilie s-a dus în mănăstire și a vestit faptul egumenului, care l-a trimis înapoi însoțit de trei monahi ca să transporte comoara. La întoarcere, monahii au vrut să-și însușească comoara și l-au aruncat pe Vasilie în mare legându-l cu o piatră grea. Din adâncul mării l-au salvat sfinții Arhangheli și s-a aflat teafăr în mănăstire.

A fost tuns monah în această mănăstire de Cuviosul Neofit și a primit numele de Varnavas. Când cuviosul Neofit a devenit Protos al Sfântului Munte, l-a rânduit egumen al mănăstirii pe Varnavas, „fiind socotit vrednic de către toți să fie întâistătătorul ei și să o îmbunătățească”. A lucrat mult și s-a ostenit pentru mănăstirea lui. Și împodobind cu viețile sfinților marea biserică și cămările și împodobind-o cu dvere de aur și argint și cu alte odoare și lucruri asemănătoare, de care se îngrijise mai înainte și Cuviosul Părintele nostru Neofit, fiind al doilea ctitor după el și al treilea după Eftimie, și-a dat sufletul în pace”.

Cuviosul Varnavas este menționat în hrisoavele mănăstirii ca egumen până la mijlocul secolului al XII-lea. În codicele mănăstirii se menționează: „Și are drept faimă și laudă această sfântă mănăstire a Sfinților Voievozi, pe cel dintâi ctitor al ei, pe Eftimie, și apoi pe Neofit și Varnavas, care au și sfințit-o și au bineplăcut Domnului, cum mărturisesc istorisirile despre ei și au făcut și ei la vremea lor, precum monahii cei din vechime, minuni.

Și cuviosul Varnavas ar putea să fie prăznuit cu ceilalți doi ctitori ai mănăstirii, pe 9 Noiembrie.    

(Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte, Editura Mygdonia, Karyes, Sfântul Munte, 2008, pp. 168-169)