Conform unei tradiţii creştine, Sfântul Gheorghe s-a născut în Diopolul Pales­tinei, în actuala Lida. Până acum câţiva ani exista opinia că Lida a fost con­struită de seminţia lui Veniamin. Cercetări ar­heologice recente au dovedit că primii locuitori ai oraşului erau egipteni. În limba ebraică este numit Lod, iar în arabă Lid. Numele de Diopol se datorează faptului că oraşul a fost închinat zeului Zeus. Cu acest nume apare şi pe mone­dele din vremea lui Septimiu Sever şi a lui Caracala. În primele secole creştine, era numit şi Gheorgopol, în cinstea Sfântului Gheorghe.

Dimitrie Nikanor a separat Lida de Samaria, introducând-o sub jurisdicţia Iudeii. După moartea lui Iuliu Cezar, antipatul roman Casius, care a condus Palestina într-un mod deosebit de dur, a vândut pe locuitorii Lidei ca sclavi. Nu după mult timp însă aceştia au fost eliberaţi şi, graţie decretului lui Antonius, s-au întors în oraşul lor. Noul Testament menţionează faptul că în Lida Apostolul Petru l-a vindecat pe pa­raliticul Enea (Fapte 7, 32-35). Tradiţia spune că Sfântul Gheorghe a fost soldat în armata ro­mană din Asia Mică şi a fost martirizat pentru credinţa în Hristos în timpul persecuţiilor lui Diocleţian, la începutul secolului IV. Moaştele lui au fost transferate şi îngropate la Diopol. Lida primelor secole creştine a fost iniţial sediu de Episcopie, dar mai apoi a devenit sediu de Arhiepiscopie. Tot în Lida s-a ţinut în 415 Sinodul împotriva ereziei lui Pelagiu, care susţinea că omul se poate mântui doar cu fap­tele sale, fără ajutorul Harului sfânt.

Se spune că în secolul V exista un mare cen­tru de pelerinaj, o basilica  majestuoasă care adăpostea mormântul Sfântului Gheorghe. Nu există informaţii despre cine este ctitorul aces­tei bazilici. Anumiţi sinaxarişti au înaintat ideea că această mare biserică este opera lui Constantin cel Mare. Alţii susţin că este ctitoria lui Justinian. William, episcopul Tirului, afirmă că biserica a fost construită de Justi­nian. Istoricul Procopiu însă, care a făcut o ri­guroasă trecere în revistă a construcţiilor rea­lizate de Justinian, nu include biserica din Lida printre construcţiile respective.

Este demn de notat că în timpul invaziei re­gelui pers Cosroe pe teritoriul Palestinei, biserica a rămas neatinsă întrucât perşii şi-au mărgi­nit acţiunea lor distrugătoare la Ierusalim şi la regiunea din apropiere. Odată cu venirea musulmanilor în secolul VIII, Suleiman, fiul califului Abtu el Malek a ras de pe faţa pământului întreg oraşul. Cu toate acestea, nu s-au atins de biserica Sfântului Gheorghe deoarece şi musulmanii cred în acest sfânt, numindu-l Hander, ceea ce în traducere înseamnă verde. Este ca­racteristic faptul că şi în zilele noastre musul­manii cinstesc pe Sfântul Gheorghe şi deseori intră în bisericile creştine şi se închină la icoana lui. În timpul califului Hakim, în 1010, s-a pornit o mare persecuţie împotriva creştinilor, care a dus la distrugerea bazilicii Sfântului Gheorghe din Lida. Conform unor mărturii, biserica a fost reconstruită de împăratul Constantin Mo­nomahul, în timp ce altele îl menţionează pe domnitorul Ungariei, Ştefan.

Există păreri conform cărora biserica a mai fost distrusă o dată de mahomedani şi că stricăciunile au fost repa­rate de cruciaţi. Acest lucru nu este adevărat, din moment ce, după lupta de la Antiohia şi înstăpâ­nirea cruciaţilor, aceştia au venit la mormântul Sfântului şi s-au închinat în semn de respect faţă de cel care i-a ajutat să obţină o victorie atât de mare. Menţionarea distrugerii bisericii de către mahomedani aparţine episcopului Tirului, Will­helm, deci este vădit eronată.

Ioan Fokas a ajuns la Lida în 1885 şi a notat că mormântul Sfântului se află sub Sfânta Masă din biserica Sfântului Gheorghe. Episcopul latin a scos plăcile pardoselii bisericii şi a găsit grota în care a fost înmormântat Sfântul Gheorghe. Conform tradiţiei, doi pelerini au încercat să ridice placă de pe mormânt, dar o flacără i-a cuprins imediat, pe unul lăsându-l foarte grav rănit, iar pe al doilea arzându-l atât de mult încât i-a provocat moartea.

Lupta de la Hatin şi rezultatul ei favorabil pentru mahomedani a avut drept consecinţă cu­cerirea Lidei şi a celorlalte orase şi regiuni din Ţara Sfântă de către Salahedin, care nu a cruţat biserica Sfântului Gheorghe, ci a distrus-o în 1191. În acelaşi an, Richard Inimă de Leu a re­venit în zonă şi a cucerit din nou oraşul. S-a în­grijit imediat de repararea bisericii. Pacea sem­nată cu Salahedin nu a ţinut mai mult de un secol, întrucât saracinii au îndepărtat pe cruciaţi şi fără să ţină cont de nimic au distrus încă o dată bazilica Sfântului Gheorghe.

Biserica a rămas în ruine până în 1349, an în care împăratul Imperiului Bizantin, Ioan Cantacuzino, a trimis soli la sultanul Egiptului Nastratin Hasan Ibn El Naser pentru a-l determina să fie de acord cu re­novarea obiectivelor de pelerinaj din Ţara Sfântă. Sultanul egiptean a răspuns afirmativ şi astfel au început lucrările. În 1442 însă a început o nouă prigoană împo­triva creştinilor din Palestina. Pe tronul Egiptului urcase sultanul Al Maleca Daher Zacmac. În timpul conflagraţiilor biserica a fost afectată din nou, iar partea ei vestică a fost transformată în mosche. Este caracteristic faptul că sultanul a poruncit dărâ­marea totală inclusiv a paraclisului Sfântului Ioan Teologul şi a folosit pietrele provenite de la el pentru construirea podului Daher.

Biserica Sfântului Gheorghe a fost reconstruită în 1517, în timpul sultanului Selim. Biserica însă avea să sufere şi alte stricăciuni. În legătură cu acest incident circulă două variante. Conform primeia, biserica a fost distrusă în secolul XIX foarte probabil de invadatorii ieniceri. A doua variantă susţine că biserica Sfân­tului Gheorghe a fost distrusă de cutremurul din 1837.  În 1871, Patriarhul Ierusalimului, Chiril II, a renovat biserica şi a rânduit ca pardoseala, dar şi mormântul Sfântului, să fie realizate din plăci de marmură. Astăzi biserica este ocrotită de orice acţiune umană care să o afecteze şi se realizează diferite lucrări de întreţinere.

(Foto) Clipe de rugăciune la mormântul Sfântului Gheorghe din Lida

(Locurile Sfinte, traducere pr. Petru Sidoreac, Tudor Eduard Florin, Fundaţia Centrul Cultural Elen, pp. 112-113)