Toate culisează dinafară spre înăuntru și pătrund din înălțime în adâncime – prin relocare spirituală.

Împărăția Cerurilor nu este doar la Răsărit și în Sus, ci și „înlăuntrul nostru”.

Biserica nu este doar instituție, ziduri și loc de închinare pentru om, ci și o stare interioară de intimitate cu dumnezeirea prin care omul devine „templu al Duhului Sfânt”. Adunarea devine „trup al lui Hristos” iar noi, fiecare, suntem „mădulare ale trupului”.

Sângele din potire este cel care curge din rănile Domnului. Este viața Trupului răstignit și înviat, sfințind Biserica. 

Pridvorul este mintea care primește prin simțuri pe cele din afară, pronaosul și naosul sunt sufletul care îmbrățișează pe frații de-o credință, iar Altarul este inima în care Se jertfește Hristos.

Închinarea și evlavia nu sunt doar o recuzită exterioară a sufletului, ci trăirea „în duh și adevăr” a minții și a inimii liturghisitoare.

Catapeteasma este vederea și imaginea Împărăției – o teofanie iconică...

Icoanele sunt ochii lui Dumnezeu și ai Sfinților care privesc spre rugăciunile poporului dreptmăritor – uși și ferestre spre un Dincolo... 

Stranele sunt auzirea slavosloviei cerești.

Ecteniile sunt respirațiile fiecărei rugăciuni.

Epicleza este prefacerea materiei în nematerie, a trupescului în duhovnicesc, a omului mort în Adam și înviat în Hristos pe altarul inimii, adusă ca o prescură a ființei devenită Agneț în Prestolul lăuntric al omului sfințit prin pogorârea Duhului Sfânt. 

Vohodul este pelerinaj prin veacuri urmându- L pe Hristos.

Evanghelia este propovăduire apostolească, cuvintele Cuvântului întrupat în Om și în oameni.

Liturghia este viața lui Hristos văzută și auzită. Vestire, Întrupare, Naștere, Răstignire, Moarte, Înviere, Înălțare, Pogorâre. De aceea este dumnezeiască. Și de aceea, „din vremea aceea” până în vremea aceasta, toți suntem contemporani cu Fiul lui Dumnezeu. 

După această sfântă mutare emergentă de la cele dinafară la cele dinăuntru, omul devine templu în Templu, altar în Altar, lumină din Lumină necreată, candelă aprinsă, tămâie frumos mirositoare, miel junghiat nesângeros, „preoție împărătească, neam sfânt”, viață și Vieți, suflet și Duh, Biserică în care Arhiereul veșnic săvârșește Liturghia veacurilor. 

Prin urmare, Liturghia este întâlnire între om și Dumnezeu în timp și mai presus de timp, în spațiu și mai presus de spațiu, dezvăluită și învăluită, văzută și nevăzută, acoperită și descoperită.

Nu este o întâlnire cu Hristos istoric, ci cu Hristos euharistic, intemporal, anistoric.

Cel care este „pururea” se jertfește „acum și aici”.

„Același fiind și ieri și azi și în veci...” 

Este o prezență nu diacronică sau anacronică, ci acronică, atemporală, metaistorică. Si „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”.