Este lucru mare viaţa călugărească! Este viaţă dumnezeiască, poetică, înaltă, măreaţă. Este o viaţă preaminunată. Monahul se poate afla pe pământ, dar călătoreşte prin stele, în nemărginire. Trăieşte cu mintea în Dumnezeu, în cer. Trăieşte o viaţă preaminunată. Acestei vieţi i se spune îngerească, şi este îngerească. Aşa este cu adevărat.

Însă, pentru ca monahul să o trăiască după cuviinţă, trebuie să aibă şi conştiinţă monahală. Iar aceasta o va izbândi prin întoarcerea în întregime către Dumnezeu şi către ţelul pe care şi l-a rânduit. Trăieşte cu tăcere, cu rugăciunea minţii, cu asceză, cu ascultare. Trebuie să moară pentru toate, ca să trăiască în Hristos. Se trezeşte cu ardoare, îşi face canonul, aleargă la slujbe, la ascultări. O singură grijă are: cum să-I placă lui Dumnezeu, cum să-I slujească lui Dumnezeu, cum să se slăvească numele lui Dumnezeu prin el. Are întotdeauna în minte făgăduinţele pe care le-a pus atunci când s-a făcut monah, înaintea Dumnezeului Celui în Treime. Pentru aceasta deseori citeşte cu luare aminte canonul de la slujba tunderii în monahism. Nu strică rânduiala mănăstirii, ci păzeşte toate canoanele.

Pentru ca să sporească cineva în mănăstire, trebuie să se lupte fără a fi silit de nimeni. Toate cu bucurie şi bunăvoinţă, nu de nevoie. Monah nu este acela care se sileşte să facă ceva mecanic şi este plin de nelinişti. Tot ce face, face numai din iubire către Mirele ceresc, din dragoste dumnezeiască, nu punându-şi în minte iadul şi moartea. Monahismul nu trebuie să fie o fugă negativă, ci o fugă a dragostei dumnezeieşti, a adorării dumnezeieşti.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 265-266)