Cu cine poate fi asemănat un creştin care îndură suferinţele vieţii pământeşti cu o adevărată cugetare duhovnicească? El este aidoma unui călător care stă pe malul mării zbuciumate. Valurile cărunte se apropie înverşunate de picioarele drumeţului şi, izbindu-se de nisip, se împrăştie în stropi mărunţi la picioarele lui. Marea, certându-se cu viforul, urlă, înalţă valuri cât munţii, fierbe, clocoteşte. Valurile se nasc şi se înghit unele pe altele, iar crestele lor sunt încununate cu spumă albă ca zăpada. Acoperită de ele, marea închipuie prin sine gura de necuprins, împresurată cu dinţi, a unui balaur înfiorător.

Tainicul călător priveşte cu cuget molcom acest spectacol ameninţător. El îşi ţine ochii îndreptaţi spre mare, dar unde se află oare cugetările şi inima lui? Gândul său este la porţile morţii, inima sa – la Judecata lui Hristos. De pe acum el stă înfăţişat înaintea lor prin cuget şi simţire; acolo se află grijile lui şi teama sa, de care fuge toată frica ispitelor pământeşti.

Valurile se vor domoli şi se va potoli marea. Acolo unde se înălţau valuri înfuriate, se va întinde luciul neclintit al apelor ostenite de furtună. După o răscolitoare nelinişte, ele se vor retrage într-o tăcere de moarte. În luciul lor străveziu se va oglindi soarele înserării.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cunoaşterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii văzute, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 18-19.