Viața Sfântului Cuvios Anin

Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinţi bine-credincioşi, şi era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfântului Duh. Din tinereţe era blând şi tăcut la obicei şi de nimeni învăţându-se spre faptele bune, el însuşi se povăţuia. Iar când a rămas orfan de părinţi, în al cincisprezecelea an al vârstei sale, îndată s-a lepădat de lume şi, intrând într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După aceea, dorind viaţă fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde râul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflând pe un oarecare monah cu numele Maiuma, într-o peşteră pustnicească, având viaţă aleasă, a petrecut la dânsul şi-i urma aceluia în post şi în rugăciunile cele de toată noaptea.

Şi atât de mult le era postul, încât, toate cele patruzeci de zile sfinte până la Paşti nimic gustând, erau veseli la faţă, ca şi cum la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atât de mult a sporit, încât pe stareţul său l-a întrecut; pentru că de multe ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua şi noaptea rugându-se, încât se minuna stareţul de o nevoinţă ca aceea a lui. Apoi nici apă nu era aproape unde petreceau, pentru că râul Eufrat era departe de peştera lor ca la cinci stadii şi de acolo Anin aducea apă stareţului într-un vas mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească, venind adeseori la râu.

Odată, ducându-se el după apă şi mergând nu departe de peşteră, cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas şi, întorcându-se fericitul degrabă, a dat-o stareţului; şi se minuna stareţul de întoarcerea grabnică a ucenicului, pentru că ştia că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscând darul lui Dumnezeu la ucenicul său, voia ca să-l aibă învăţător şi stareţ. Dar neputând să înduplece pe Sfântul Anin, s-a dus de la dânsul, nevrând să aibă slujbă de la un plăcut al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuşi el ar fi dorit să-i slujească. Şi mergând în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraţilor despre Sfântul Anin. Din ceasul acela, sfântul a fost cunoscut şi au început a merge la dânsul monahii.

După plecarea stareţului Maiuma, Sfântul Anin a rămas într-acea peşteră, grăind întru sine: „Sunt povăţuit a veni aici de Dumnezeu, ca să petrec până la sfârşitul meu”. Deci ieşea de multe ori în cea mai dinăuntru pustie şi acolo petrecea până la douăzeci, iar alte ori până la treizeci de zile şi iarăşi se întorcea la chilia sa din peşteră. Şi, fiindcă îşi omorâse toate patimile trupului său şi pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; şi umblau după dânsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci şi oamenilor le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască toate bolile şi durerile oamenilor. Şi a străbătut vestea despre dânsul în ţara aceea şi era numele lui slăvit, încât veneau la dânsul nu numai bărbaţi, ci şi femei, aducând pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era într-însul, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.

Deci, încetând de a ieşi în pustietate, şedea în chilie pentru oamenii cei ce veneau la dânsul. Că pentru aceea îl dăruise Dumnezeu în ţara aceea, ca pe un izvor de tămăduire, ca astfel cei ce mergeau la dânsul să nu se întoarcă deşerţi de mângâiere, neaflându-l în chilie, ci fiecare să-şi primească doctoria de care avea trebuinţă; unii luând tămăduire de neputinţele trupeşti, iar alţii, de durerile sufleteşti, prin cuvintele lui cele duhovniceşti.

Dar, deoarece locul acela era fără apă şi era trebuinţă să aibă apă multă pentru mulţimea celor ce veneau la dânsul, de aceea a săpat o fântână mică să se adune în ea apă din ploaie, care putea să le ajungă puţine zile. Odată, venind la dânsul nişte oameni însetaţi, în timp de zăduf, a poruncit unuia din ucenicii săi - pentru că acum avea şase fraţi -, să scoată din fântâna aceea apă şi să adape pe cei însetaţi. Ucenicul îi spuse că nu este nici o picătură de apă, deoarece toată s-a folosit la trebuinţă. Iar cuviosul, cu faţă senină, a zis către dânsul: „Nădăjduiesc spre minunatul nume al Domnului că vei găsi apă pentru potolirea setei celor ce au venit!"

Deci, ducându-se ucenicul, a găsit fântâna plină de apă până deasupra şi, cu mirare bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, a scos apă şi a adus-o la părintele, spunând minunea ce se făcuse cu rugăciunea sfântului; şi apa aceea le-a ajuns la trebuinţă încă multe zile. Aceasta a fost în al şaptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi după o vreme, apa aceea sfârşindu-se şi nevoie fiind, nu voia ca iarăşi o minune ca aceea să ceară de la Dumnezeu. Ci, smerindu-şi gândul său, a început singur cuviosul a aduce noaptea apă de la Eufrat, pentru trebuinţa celor ce veneau la dânsul. Şi în toate nopţile, de seara până dimineaţa se ostenea, aducând apă şi având lauda lui Dumnezeu în gură, iar în gând pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu, nu-şi va pierde platasa.

S-a întâmplat într-o zi că nu era apă nicidecum, iar oarecare fraţi veniseră la dânsul de la mănăstire pentru cercetare şi erau însetaţi după drum. Atunci, luând singur vasele de adus apă, s-a dus spre râul ce era departe şi îndată s-a întors. Iar cei ce-l vedeau întorcându-se îndată, au socotit că a slăbit cu trupul şi de aceea, neajungând până la râu, s-a întors. Deci au alergat întru întâmpinarea lui, vrând singuri să se ducă la râu după apă. Iar când au vrut să ia de pe umărul său vasele de apă le-au aflat grele, fiind pline cu apă, şi s-au mirat foarte mult. Căci îngerul Domnului - precum şi mai înainte, în vremea lui Maiuma, stareţul -, a umplut vasele cu apă. Şi au strigat fraţii: „Slavă lui Dumnezeu!” Apoi, îndată din umerii sfântului părinte a izvorât apă vie şi rece şi au băut, veselindu-se. Iar sfântul, fiind smerit cu gândul, zicea către dânşii: „Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sunt păcătos şi nu pentru mine s-a dăruit nevăzut apa aceasta, ci pentru setea voastră cea mare, ca să nu slăbiţi până ce m-aş fi întors de la râu”.

Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, având dragoste către Sfântul Anin, îl cerceta şi mult îl cinstea pentru viaţa lui cea sfântă, cum şi pentru minunile care, cu darul Domnului, se făceau de dânsul. Deci l-a făcut preot cu sila şi, auzind că singur cuviosul, ostenindu-se, aducea apă de la Eufrat pentru poporul care venea la dânsul, a trimis la el un catâr că să-i aducă apă, iar sfântul să se odihnească după oboseala aceea. După câteva zile, a venit la cuviosul un om sărac şi neavând cu ce să-şi plătească datoria celui ce-i dăduse împrumut, se rugă de sfânt să-şi facă milă şi să-i dea ceva cu care ar putea să se răscumpere de la împrumutător. Iar cuviosul, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul şi neavând nimic să dea aceluia, i-a zis: „Ia-ţi, frate, catârul acesta, vinde-l şi-ţi plăteşte datoria ta”.

Luând omul acela catârul, s-a dus. Iar sfântul iarăşi se ostenea singur cu aducerea apei de departe, de care lucru înştiinţându-se episcopul, i-a trimis alt catâr, zicându-i: „Nu-ţi dau catârul în stăpânire, ci numai ca să aducă apă, iar când îmi va trebui, îl voi lua”. După câtva timp a venit la cuviosul un om sărac, cerând milă. Iar el, neavând nimic, a dat catârul celui ce cerea. După aceea a mers la dânsul episcopul în cercetare şi, negăsind catârul, a poruncit să sape un puţ mare şi, aducând dobitoace, l-a umplut cu apă adusă de la râu; că în părţile acelea uscate, în pământul ce este acolo fără umezeală, neavând într-însul nici un izvor de apă, se sapă puţuri şi se adună apă din ploi ori din zăpadă, sau se umplu cu apă adusă din altă parte. Deci a umplut episcopul puţul cu apă, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu dânsul şi după aceea, când apa se împuţina în puţ, iarăşi trimitea episcopul catâri de adus apă şi, umplând puţul, iarăşi îi întorcea la dânsul.

În părţile Apamiei era un stâlpnic cu numele Pionie, având viaţă îngerească. Iar nişte locuitori dimprejur, oameni răi, au venit noaptea la mănăstirea lui, nădăjduind că vor găsi acolo bogăţie multă. Şi, săpând zidul pe dedesubt, au intrat tâlhăreşte şi toate chiliile înconjurându-le, căutau să afle ceva; dar, negăsind nimic, s-au întors deşerţi. Iar unul dintre dânşii, apucând o piatră, a aruncat-o asupra acelui sfânt stâlpnic şi l-a lovit în cap foarte tare, rănindu-l. După ce s-au dus acei făcători de rele, se gândea stâlpnicul acela să se pogoare de pe stâlp şi să se ducă la judecător, ca să le facă răsplătire.

Înştiinţându-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul ce-i slujea şi, după obicei dându-i mâncare, a zis către dânsul: „Mănâncă de te satură, că în depărtată cale ai să alergi”. Apoi luând o hârtie, a scris într-însa astfel: „Cuvioase părinte, am aflat că din cauza năvălirii unor oameni, rău pătimind, gândeşti să te pogori de pe stâlp, vrând să faci vremelnică judecată vrăjmaşilor tăi. Dar încetează un gând ca acesta, ca să nu te lipseşti, prin nerăbdare, de răsplătirea cea veşnică întru Împărăţia cerească". Apoi a legat acea hârtie de grumazul leului şi, vorbind către dânsul ca şi către un om, l-a trimis la stâlpnicul de la Apamia, poruncind fiarei să nu vatăme pe nimeni în cale.

Iar leul, alergând repede, a sosit la mănăstirea stâlpnicului şi bătea în poartă cu unghiile, stricând uşa. Portarul, plecându-se pe o ferestruică şi văzându-l pe leu, a alergat la stâlpnic şi i-a spus că o fiară mare stă lângă poartă. Iar stâlpnicul, făcând rugăciune, a poruncit portarului să deschidă uşa fără frică. Deci, intrând leul şi apropiindu-se de stâlpnic, a aruncat hârtia aceea înaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai înainte vederea Cuviosului Anin, că, fiind departe, i-a ştiut gândul şi se miră cum Dumnezeu a supus fiara să slujească plăcutului Său; şi a încetat acel gând, aruncându-şi nădejdea sa spre Domnul.

O femeie oarecare dreptcredincioasă, având o boală, a venit la Sfântul Anin, dorind să se învrednicească de tămăduire, iar din întâmplare a întâmpinat-o un barbar, având o suliţă în mâini; acela, vrând să fure cele ce avea, n-a găsit nimic la femeie decât puţină pâine ce o avea pentru cale. Deci, aprinzându-se cu pofta păcatului, a voit să-i facă silă. Şi, înfigându-şi suliţa în pământ, a început a o sili spre desfrânare. Iar ea, trăgându-se şi neputând să scape din mâinile lui, a strigat, chemând în ajutor numele cuviosului, zicând: „Sfinte Anine, ajută-mi!" Şi îndată sălbaticul şi neîmblânzitul barbar s-a făcut blând şi tremura.

Deci a căzut asupra lui o spaimă şi, vrând să fugă, a întins mâna să-şi ia suliţa, dar n-a putut s-o scoată din pământ. Acest lucru văzându-l barbarul, s-a umplut de frică mai mult, apoi s-a şi îndrăcit. Iar femeia, scăpând din mâinile lui, s-a dus la sfântul şi i-a spus ceea ce i se întâmplase. Apoi, căpătând vindecare de neputinţa sa, s-a dus într-ale sale. După aceea şi barbarul acela a alergat la cuviosul, căindu-se de toate faptele sale cele rele. Pe acela vindecându-l Cuviosul Anin, l-a învăţat sfânta credinţă şi l-a învrednicit de Sfântul Botez. Apoi, după o vreme, l-a îmbrăcat în îngerescul chip şi s-a făcut monah plăcut lui Dumnezeu. Iar din suliţa aceea care se înrădăcinase în pământ, cu dumnezeiască putere a crescut un stejar mare.

Încă multe alte minuni a mai făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu: pe slăbănogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat şi nenumăraţi bolnavi a vindecat. Şi a fost tămăduitor nu numai al oamenilor, dar şi al dobitoacelor. Odată, într-o zi de zăduf, venind la dânsul popor mult, neajungând apa şi toţi slăbind de sete, s-a rugat Sfântul Anin şi îndată s-a ivit un nor de ploaie în văzduh şi s-a vărsat deodată o ploaie mare, fără măsură, încât toate gârlele şi văile s-au umplut de apă. De asemenea multe a proorocit cuviosul despre cele ce aveau să fie. A spus mai înainte despre năvălirea barbarilor şi, sfârşitul unora din fraţi văzându-l, mai înainte îi chema pe fiecare deosebit şi zicea: „Fiule, îngrijeşte-te de suflet, că ţi s-a apropiat vremea".

După aceea, s-a apropiat şi sfârşitul lui, trăind toţi anii de la naşterea să o sută şi zece. Şi, văzându-şi mai înainte ziua mutării sale, a chemat turma să cea cuvântătoare - căci adunase fraţi de ajuns -, şi, învăţându-i mult, a arătat cu mâna spre unul dintr-înşii, preot mai îmbunătăţit, cu numele Veronichian, şi a zis: „Acesta să vă fie egumen în locul meu!"

Apoi, după şapte zile de boală, s-a apropiat de sfârşit şi, în ceasul sfârşitului său, s-a înspăimântat şi se silea să se scoale de pe pat. Apoi, plecându-şi capul, grăia: „Pace vouă, stăpânii mei!" Tăcând puţin, iarăşi a zis: „Cine sunteţi, stăpânii mei?" Apoi iarăşi a zis: „Fie voia Domnului meu! Iată, merg şi eu după porunca Domnului". Atunci s-au înfricoşat toţi cei ce stăteau înainte şi au căzut la pământ. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian, preotul cel numit egumen, a zis către cuviosul:

„Stăpâne al meu, cum îţi este nădejdea pentru care te-ai ostenit în toate zilele vieţii tale? Spune-ne, ce ai văzut?" Grăit-a sfântul: Am văzut deschis Ierusalimul cel de sus şi un nor luminos ieşind, din care trei bărbaţi purtători de lumină, venind desupra mea, mi-au zis: „Anine, Domnul te cheamă. Scoală-te şi mergi cu noi!" Eu i-am întrebat: „Cine sunteţi voi, stăpânii mei?" Ei au răspuns: „Noi suntem Moise, Aaron şi Or".

 

Auzind acestea, fraţii s-au umplut de mai mare spaimă. Iar el a zis către dânşii: „Rugaţi-vă pentru mine, fraţii mei, ca să nu mă ruşinez când voi fi dus la Judecătorul cel înfricoşat!" După aceea, a zis iarăşi: „Primeşte, Doamne, duhul meu!" Şi îndată s-a mutat la Domnul, în 18 zile ale lunii martie. Şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slăvit de toţi, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios, viață, credinţa, monah, leu

Ultimele din categorie