Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinți bine-credincioși, și era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfântului Duh. Din tinerețe era blând și tăcut la obicei și de nimeni învățându-se spre faptele bune, el însuși se povățuia. Iar când a rămas orfan de părinți, în al cincisprezecelea an al vârstei sale, îndată s-a lepădat de lume și, intrând într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După aceea, dorind viață fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde râul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflând pe un oarecare monah cu numele Maiuma, într-o peșteră pustnicească, având viață aleasă, a petrecut la dânsul și-i urma aceluia în post și în rugăciunile cele de toată noaptea.

Și atât de mult le era postul, încât, toate cele patruzeci de zile sfinte până la Paști nimic gustând, erau veseli la față, ca și cum la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atât de mult a sporit, încât pe starețul său l-a întrecut; pentru că de multe ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua și noaptea rugându-se, încât se minuna starețul de o nevoință ca aceea a lui. Apoi nici apă nu era aproape unde petreceau, pentru că râul Eufrat era departe de peștera lor ca la cinci stadii și de acolo Anin aducea apă starețului într-un vas mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească, venind adeseori la râu.

Odată, ducându-se el după apă și mergând nu departe de peșteră, cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas și, întorcându-se fericitul degrabă, a dat-o starețului; și se minuna starețul de întoarcerea grabnică a ucenicului, pentru că știa că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscând darul lui Dumnezeu la ucenicul său, voia ca să-l aibă învățător și stareț. Dar neputând să înduplece pe Sfântul Anin, s-a dus de la dânsul, nevrând să aibă slujbă de la un plăcut al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuși el ar fi dorit să-i slujească. Și mergând în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraților despre Sfântul Anin. Din ceasul acela, sfântul a fost cunoscut și au început a merge la dânsul monahii.

După plecarea starețului Maiuma, Sfântul Anin a rămas într-acea peșteră, grăind întru sine: „Sunt povățuit a veni aici de Dumnezeu, ca să petrec până la sfârșitul meu”. Deci ieșea de multe ori în cea mai dinăuntru pustie și acolo petrecea până la douăzeci, iar alte ori până la treizeci de zile și iarăși se întorcea la chilia sa din peșteră. Și, fiindcă își omorâse toate patimile trupului său și pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; și umblau după dânsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci și oamenilor le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască toate bolile și durerile oamenilor. Și a străbătut vestea despre dânsul în țara aceea și era numele lui slăvit, încât veneau la dânsul nu numai bărbați, ci și femei, aducând pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era într-însul, îi tămăduia și le dădea drumul sănătoși.

Deci, încetând de a ieși în pustietate, ședea în chilie pentru oamenii cei ce veneau la dânsul. Că pentru aceea îl dăruise Dumnezeu în țara aceea, ca pe un izvor de tămăduire, ca astfel cei ce mergeau la dânsul să nu se întoarcă deșerți de mângâiere, neaflându-l în chilie, ci fiecare să-și primească doctoria de care avea trebuință; unii luând tămăduire de neputințele trupești, iar alții, de durerile sufletești, prin cuvintele lui cele duhovnicești.

Dar, deoarece locul acela era fără apă și era trebuință să aibă apă multă pentru mulțimea celor ce veneau la dânsul, de aceea a săpat o fântână mică să se adune în ea apă din ploaie, care putea să le ajungă puține zile. Odată, venind la dânsul niște oameni însetați, în timp de zăduf, a poruncit unuia din ucenicii săi - pentru că acum avea șase frați -, să scoată din fântâna aceea apă și să adape pe cei însetați. Ucenicul îi spuse că nu este nici o picătură de apă, deoarece toată s-a folosit la trebuință. Iar cuviosul, cu față senină, a zis către dânsul: „Nădăjduiesc spre minunatul nume al Domnului că vei găsi apă pentru potolirea setei celor ce au venit!”.

Deci, ducându-se ucenicul, a găsit fântâna plină de apă până deasupra și, cu mirare bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu, a scos apă și a adus-o la părintele, spunând minunea ce se făcuse cu rugăciunea sfântului; și apa aceea le-a ajuns la trebuință încă multe zile. Aceasta a fost în al șaptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi după o vreme, apa aceea sfârșindu-se și nevoie fiind, nu voia ca iarăși o minune ca aceea să ceară de la Dumnezeu. Ci, smerindu-și gândul său, a început singur cuviosul a aduce noaptea apă de la Eufrat, pentru trebuința celor ce veneau la dânsul. Și în toate nopțile, de seara până dimineața se ostenea, aducând apă și având lauda lui Dumnezeu în gură, iar în gând pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu, nu-și va pierde plata sa.

S-a întâmplat într-o zi că nu era apă nicidecum, iar oarecare frați veniseră la dânsul de la mănăstire pentru cercetare și erau însetați după drum. Atunci, luând singur vasele de adus apă, s-a dus spre râul ce era departe și îndată s-a întors. Iar cei ce-l vedeau întorcându-se îndată, au socotit că a slăbit cu trupul și de aceea, neajungând până la râu, s-a întors. Deci au alergat întru întâmpinarea lui, vrând singuri să se ducă la râu după apă. Iar când au vrut să ia de pe umărul său vasele de apă le-au aflat grele, fiind pline cu apă, și s-au mirat foarte mult. Căci îngerul Domnului - precum și mai înainte, în vremea lui Maiuma, starețul -, a umplut vasele cu apă. Și au strigat frații: „Slavă lui Dumnezeu!”. Apoi, îndată din umerii sfântului părinte a izvorât apă vie și rece și au băut, veselindu-se. Iar sfântul, fiind smerit cu gândul, zicea către dânșii: „Iertați-mă, fraților, că eu sunt păcătos și nu pentru mine s-a dăruit nevăzut apa aceasta, ci pentru setea voastră cea mare, ca să nu slăbiți până ce m-aș fi întors de la râu”.

Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, având dragoste către Sfântul Anin, îl cerceta și mult îl cinstea pentru viața lui cea sfântă, cum și pentru minunile care, cu darul Domnului, se făceau de dânsul. Deci l-a făcut preot cu sila și, auzind că singur cuviosul, ostenindu-se, aducea apă de la Eufrat pentru poporul care venea la dânsul, a trimis la el un catâr ca să-i aducă apă, iar sfântul să se odihnească după oboseala aceea. După câteva zile, a venit la cuviosul un om sărac și neavând cu ce să-și plătească datoria celui ce-i dăduse împrumut, se rugă de sfânt să-și facă milă și să-i dea ceva cu care ar putea să se răscumpere de la împrumutător. Iar cuviosul, fiind sărac cu duhul și cu lucrul și neavând nimic să dea aceluia, i-a zis: „Ia-ți, frate, catârul acesta, vinde-l și-ți plătește datoria ta”.

Luând omul acela catârul, s-a dus. Iar sfântul iarăși se ostenea singur cu aducerea apei de departe, de care lucru înștiințându-se episcopul, i-a trimis alt catâr, zicându-i: „Nu-ți dau catârul în stăpânire, ci numai ca să aducă apă, iar când îmi va trebui, îl voi lua”. După câtva timp a venit la cuviosul un om sărac, cerând milă. Iar el, neavând nimic, a dat catârul celui ce cerea. După aceea a mers la dânsul episcopul în cercetare și, negăsind catârul, a poruncit să sape un puț mare și, aducând dobitoace, l-a umplut cu apă adusă de la râu; că în părțile acelea uscate, în pământul ce este acolo fără umezeală, neavând într-însul nici un izvor de apă, se sapă puțuri și se adună apă din ploi ori din zăpadă, sau se umplu cu apă adusă din altă parte. Deci a umplut episcopul puțul cu apă, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu dânsul și după aceea, când apa se împuțina în puț, iarăși trimitea episcopul catâri de adus apă și, umplând puțul, iarăși îi întorcea la dânsul.

În părțile Apamiei era un stâlpnic cu numele Pionie, având viață îngerească. Iar niște locuitori dimprejur, oameni răi, au venit noaptea la mănăstirea lui, nădăjduind că vor găsi acolo bogăție multă. Și, săpând zidul pe dedesubt, au intrat tâlhărește și toate chiliile înconjurându-le, căutau să afle ceva; dar, negăsind nimic, s-au întors deșerți. Iar unul dintre dânșii, apucând o piatră, a aruncat-o asupra acelui sfânt stâlpnic și l-a lovit în cap foarte tare, rănindu-l. După ce s-au dus acei făcători de rele, se gândea stâlpnicul acela să se pogoare de pe stâlp și să se ducă la judecător, ca să le facă răsplătire.

Înștiințându-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul ce-i slujea și, după obicei dându-i mâncare, a zis către dânsul: „Mănâncă de te satură, că în depărtată cale ai să alergi”. Apoi luând o hârtie, a scris într-însa astfel: „Cuvioase părinte, am aflat că din cauza năvălirii unor oameni, rău pătimind, gândești să te pogori de pe stâlp, vrând să faci vremelnică judecată vrăjmașilor tăi. Dar încetează un gând ca acesta, ca să nu te lipsești, prin nerăbdare, de răsplătirea cea veșnică întru Împărăția cerească”. Apoi a legat acea hârtie de grumazul leului și, vorbind către dânsul ca și către un om, l-a trimis la stâlpnicul de la Apamia, poruncind fiarei să nu vatăme pe nimeni în cale.

Iar leul, alergând repede, a sosit la mănăstirea stâlpnicului și bătea în poartă cu unghiile, stricând ușa. Portarul, plecându-se pe o ferestruică și văzându-l pe leu, a alergat la stâlpnic și i-a spus că o fiară mare stă lângă poartă. Iar stâlpnicul, făcând rugăciune, a poruncit portarului să deschidă ușa fără frică. Deci, intrând leul și apropiindu-se de stâlpnic, a aruncat hârtia aceea înaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai înainte vederea Cuviosului Anin, că, fiind departe, i-a știut gândul și se miră cum Dumnezeu a supus fiara să slujească plăcutului Său; și a încetat acel gând, aruncându-și nădejdea sa spre Domnul.

O femeie oarecare dreptcredincioasă, având o boală, a venit la Sfântul Anin, dorind să se învrednicească de tămăduire, iar din întâmplare a întâmpinat-o un barbar, având o suliță în mâini; acela, vrând să fure cele ce avea, n-a găsit nimic la femeie decât puțină pâine ce o avea pentru cale. Deci, aprinzându-se cu pofta păcatului, a voit să-i facă silă. Și, înfigându-și sulița în pământ, a început a o sili spre desfrânare. Iar ea, trăgându-se și neputând să scape din mâinile lui, a strigat, chemând în ajutor numele cuviosului, zicând: „Sfinte Anine, ajută-mi!”. Și îndată sălbaticul și neîmblânzitul barbar s-a făcut blând și tremura.

Deci a căzut asupra lui o spaimă și, vrând să fugă, a întins mâna să-și ia sulița, dar n-a putut s-o scoată din pământ. Acest lucru văzându-l barbarul, s-a umplut de frică mai mult, apoi s-a și îndrăcit. Iar femeia, scăpând din mâinile lui, s-a dus la sfântul și i-a spus ceea ce i se întâmplase. Apoi, căpătând vindecare de neputința sa, s-a dus într-ale sale. După aceea și barbarul acela a alergat la cuviosul, căindu-se de toate faptele sale cele rele. Pe acela vindecându-l Cuviosul Anin, l-a învățat sfânta credință și l-a învrednicit de Sfântul Botez. Apoi, după o vreme, l-a îmbrăcat în îngerescul chip și s-a făcut monah plăcut lui Dumnezeu. Iar din sulița aceea care se înrădăcinase în pământ, cu dumnezeiască putere a crescut un stejar mare.

Încă multe alte minuni a mai făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu: pe slăbănogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat și nenumărați bolnavi a vindecat. Și a fost tămăduitor nu numai al oamenilor, dar și al dobitoacelor. Odată, într-o zi de zăduf, venind la dânsul popor mult, neajungând apa și toți slăbind de sete, s-a rugat Sfântul Anin și îndată s-a ivit un nor de ploaie în văzduh și s-a vărsat deodată o ploaie mare, fără măsură, încât toate gârlele și văile s-au umplut de apă. De asemenea multe a proorocit cuviosul despre cele ce aveau să fie. A spus mai înainte despre năvălirea barbarilor și, sfârșitul unora din frați văzându-l, mai înainte îi chema pe fiecare deosebit și zicea: „Fiule, îngrijește-te de suflet, că ți s-a apropiat vremea”.

După aceea, s-a apropiat și sfârșitul lui, trăind toți anii de la nașterea sa o sută și zece. Și, văzându-și mai înainte ziua mutării sale, a chemat turma să cea cuvântătoare - căci adunase frați de ajuns -, și, învățându-i mult, a arătat cu mâna spre unul dintr-înșii, preot mai îmbunătățit, cu numele Veronichian, și a zis: „Acesta să vă fie egumen în locul meu!”.

Apoi, după șapte zile de boală, s-a apropiat de sfârșit și, în ceasul sfârșitului său, s-a înspăimântat și se silea să se scoale de pe pat. Apoi, plecându-și capul, grăia: „Pace vouă, stăpânii mei!”. Tăcând puțin, iarăși a zis: „Cine sunteți, stăpânii mei?”. Apoi iarăși a zis: „Fie voia Domnului meu! Iată, merg și eu după porunca Domnului”. Atunci s-au înfricoșat toți cei ce stăteau înainte și au căzut la pământ. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian, preotul cel numit egumen, a zis către cuviosul:

„Stăpâne al meu, cum îți este nădejdea pentru care te-ai ostenit în toate zilele vieții tale? Spune-ne, ce ai văzut?”. Grăit-a sfântul: Am văzut deschis Ierusalimul cel de sus și un nor luminos ieșind, din care trei bărbați purtători de lumină, venind desupra mea, mi-au zis: „Anine, Domnul te cheamă. Scoală-te și mergi cu noi!”. Eu i-am întrebat: „Cine sunteți voi, stăpânii mei?”. Ei au răspuns: „Noi suntem Moise, Aaron și Or”.

Auzind acestea, frații s-au umplut de mai mare spaimă. Iar el a zis către dânșii: „Rugați-vă pentru mine, frații mei, ca să nu mă rușinez când voi fi dus la Judecătorul cel înfricoșat!”. După aceea, a zis iarăși: „Primește, Doamne, duhul meu!”. Și îndată s-a mutat la Domnul, în 18 zile ale lunii martie. Și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slăvit de toți, în veci. Amin.