Viaţa Sfântului Cuvios Dionisie

Acest minunat părinte Dionisie era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Corison. Părinţii lui erau lucrători de pământ binecredincioşi şi îmbunătăţiţi. Ei nu erau nici prea bogaţi, nici prea săraci, ci vieţuiau în îndestulare. Deci născându-se din nişte părinţi ca aceştia, Dionisie cel de bun neam cu sufletul a învăţat puţină carte. Dar fiindcă era din fire priceput şi înţelept, a defăimat bunătăţile vieţii de acum, ca pe nişte lucruri stricăcioase şi trecătoare şi a dorit pe cele cereşti şi veşnice, pe care le socotea în fiecare zi şi le cugeta cu mintea. Deci, precum cerbul cel însetat aleargă cu multă dorinţă la izvoarele apelor, tot astfel şi inima fericitului Dionisie ardea foarte de dumnezeiescul dor. De aceea, după înţelegerea luicea bună, l-a învrednicit şi Domnul şi s-a făcut rob al Lui adevărat. Insă ascultaţi povestirea de la început.

Bunul acesta Dionisie avea un frate mai mare decât el, cu numele Teodosie, şi precum erau fraţi după trup, asemenea şi după chipul feţii, tot aşa s-au asemănat şi la fapta bună şi la aşezarea sufletului. Deci când era de optsprezece ani, Teodosie a voit să se ducă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu oameni îmbunătăţiţi în fapte şi să se folosească de cuvintele lor.

Deci a lăsat casa, patria, părinţii şi pe fratele său Dionisie, care era copil mic, şi s-a dus la împărăteasca cetate, sălăşluindu-se la patriarhie, unde erau monahi îmbunătăţiţi în fapte bune şi minunaţi la cântarea de laudă şi nevoinţă. De la aceia a luat mult folos şi a învăţat scripturi foarte multe, căci mai înainte ştia puţine. Deci învăţând toată dumnezeiasca Scriptură şi dogmele, pentru că era lesne primitor la minte şi înţelegea uşor lecţiile, s-a făcut cucernic tuturor şi toţi îl iubeau, pentru că era la înfăţişare de neam bun, cinstit şi prea vesel; la obicei şi la vorbă era blând şi prea dulce, şi minunat la fapta bună. Pentru aceea şi patriarhul de atunci, văzând într-însul mari fapte bune, l-a iubit şi l-a hirotonit mai întâi diacon, apoi preot. Iar el, de când a luat vrednicia preoţiei, se nevoia mai mult în fapte bune, sporind în fiecare zi din putere în putere. Apoi, având dorinţă mare să se ducă la loc liniştit şi netulburat, a plecat din cetate şi s-a dus la Sfântul Munte al Atonului.

Şi închinându-se Teodosie la toate chiliile şi mănăstirile din Athos, a pus metanie la cinstita mănăstire Filoteu, pentru că acolo erau, după numire, cu adevărat oameni iubitori de Dumnezeu şi cu fapte bune, pe care atâta îi urma şi le râvnea de-a pururea pomenitul, încât în puţină vreme i-a covârşit pe toţi. Şi s-a făcut pildă şi dreptar al petrecerii şi rânduielii monahiceşti şi se arăta în mijlocul acelei obşti şi adunări, ca o icoană însufleţită şi împodobită cu toate faptele bune; sau - cum zice proorocul ca un măslin răsădit în dumnezeiasca casă, plin de roade. De aceea, după o vreme oarecare, murind egumenul, toţi au rugat pe Teodosie să primească cinstea de egumen, ca un prea bun şi prea iscusit. Deci, ca să nu se facă neascultător, a luat asupra lui grija şi greutatea tuturor şi îi păstorea la păşuni de viaţă purtătoare, după dumnezeieştile porunci, fără lenevire şi cu multă sârguinţă. De aceea, s-a dus vestea despre el mai în tot locul şi mulţi se adunau acolo, ca să ia folos sufletesc.

Dar să revenim la cuvântul ce ne stă înainte, adică să spunem şi despre fratele lui, Dionisie, cum a venit el la Athos şi a zidit acea minunată mănăstire. După aceea iar vom istorisi şi celelalte despre acest înţelept Teodosie, care după ce a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus, a rămas în casa lor Dionisie cel tinerel, care dorea şi el să se facă monah. Şi auzind de Sfântul Munte, a dorit să se ducă acolo să ia sfânta schimă. Dar auzind că acolo era lege şi hotar sobornicesc, ca să nu primească pe nici un tânăr fără barbă, şi care ar fi călcat o poruncă ca aceasta să fie afurisit şi neiertat, s-a temut de certare. Deci a aşteptat ca un înţelept să-i crească barba şi atunci să se ducă, ca să nu se facă pricinuitor de sminteală. Iar după ce i-a crescut barba şi a aflat că fratele său, Teodosie, era egumen la Filoteu, n-a mai avut răbdare, ci a alergat la muntele Atonului ca un vultur întraripat, şi s-a făcut multă veselie şi bucurie în toată frăţimea, cântând cu toţii versuirea lui David:Iată, ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună. Deci după puţine zile l-a tuns şi l-a făcut monah, iar el mulţumea şi slăvea pe Domnul, că a dobândit ceea ce dorise. Şi învăţând de la acel bun păstor toată rânduiala petrecerii monahiceşti, urma cât putea pe cei îmbunătăţiţi şi se nevoia să se facă mai îmbunătăţit în fapte bune. Deci văzându-l egumenul sporind atâta, l-a învăţat şi dumnezeiasca Scriptură; fiindcă mai înainte ştia puţine, precum am zis. Deci, după ce a învăţat toată Sfânta Scriptură şi dumnezeieştile dogme ale Bisericii, l-a făcut eclesiarh şi astfel slujea în dumnezeiasca biserică cu multă sârguinţă. După aceea, mărturisindu-se cu de-amănuntul şi aflându-l vas curat şi neîntinat, l-a dus la episcopul eparhiei şi l-a hirotonisit diacon. Apoi, după ce s-a făcut de treizeci de ani, l-a hirotonisit şi preot. De atunci, mai vârtos şi mai mult se smerea, şi nu se înălţa cum fac acum unii ieromonahi, ci se sârguia ca în toate faptele bune să urmeze povăţuitorului. Şi în fiecare zi se dădea spre nevoinţe mari şi spre biruinţă împotriva răului stăpânitor de lume, luând putere de la Preabunul şi Atotţiitorul Dumnezeu, pe cele din urmă uitându-le — după cum spune Sfântul Pavel şi întinzându-se la cele dinainte.

Deci aceşti fraţi străluceau în acea sfinţită mănăstire, în mijlocul celorlalţi părinţi, întocmai ca două stele prealuminoase, astfel căera slăvit într-înşii Dumnezeu, Cel ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc. însă dumnezeiescul Dionisie, având mai mult dor şi mai multă dragoste în inimă către Dumnezeu, se dădea la mai aspre nevoinţe şi pustnicie: postea mai mult, priveghea toată noaptea rugându-se şi era necâştigător cu totul, având numai două haine; şi numai spre Dumnezeu se întindea şi Îl avea ca avuţie nejefuită. Şi vorbind neîncetat cu mintea către El, de acolo se lumina fericitul lui suflet atât, încât şi dinafară se arăta la alţii purtător de Dumnezeu şi prea cinstit. Dar, fiindcă este lucru greu să petreacă cineva o nevoinţă atât de înaltă şi plăcută lui Dumnezeu, în mijlocul multor fraţi care aveau multe griji şi tulburări, el se mâhnea foarte tare şi se amăra. Deci cugeta să afle undeva un loc osebit, potrivit pentru linişte, ca acolo să se roage singur, precum dorea, şi să vorbească fără de tulburare cu însuşi Dumnezeu şi Mântuitorul său.

Deci, sfătuit fiind de oarecare bătrâni îmbunătăţiţi în fapte, a fugit pe ascuns din mănăstire, pentru ca să nu-l oprească şi, suindu-se într-un vârf foarte înalt al muntelui, care se numeşte Micul Aton, a găsit o peşteră în partea dinspre miazăzi şi aproape de ea, ca la o aruncătură de suliţă, era un izvor cu apă prea frumoasă. De aceea, s-a bucurat sufletul lui şi s-a veselit şi a rămas acolo, neducând cu sine pâine, ori vin sau untdelemn sau altceva de mâncat sau de îmbrăcat, fără numai cele două haine ce le purta, iar acelea rupte şi netrebnice. Deci ca şi cum el ar fi fost fără de trup, a defăimat toate cele pământeşti şi neputinţa firii şi îşi avea dorul şi mintea sa îndreptate numai către Dumnezeu, iar ca hrană şi desfătare a sufletului său, avea cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Şi cuvintele Scripturilor erau în gura lui, după psalmistul, mai dulci decât mierea şi se împlinea la el cuvântul Domnului:Nu numai cu pâine va trăi omul. Iar când flămânzea, mânca buruieni sălbatice şi castane sau alte roduri de copaci. Dacă îi venea vreodată poftă de pâine se ducea la altă chilie sau mănăstire şi cerea, după aceea se întorcea iarăşi cu sârguinţă la peşteră. Şi aceasta o făcea cu cunoştinţă şi mânca puţină pâine rar, ca astfel să biruiască pe diavolul mândriei.

Deci, făcând trei ani în acea peşteră şi tocmindu-şi toate simţirile sufletului şi ale trupului, a ajuns la măsura desăvârşirii. Atunci, prin povăţuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit în fapte bune şi l-a rugat să-l lase să zidească o chilie aproape de dânsul, şi abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul şi, zidind chilie, a rămas şi acela acolo şi se mărturisea lui şi i se supunea. De aceea, s-a vestit numele lui şi au venit şi mulţi alţii ca să locuiască acolo împreună cu dânsul, pentru ca să ia de la dânsul folos. Iar el mai întâi nu primea, iar după ce l-au rugat, le răspundea: „Eu, fraţilor preadoriţi, nu vă urăsc pe voi, ci mai vârtos iubesc tovărăşia voastră, dar locul este aspru şi prea greu. Iar dacă doriţi să fiţi lângă mine, suiţi-vă deasupra în munte şi găsiţi acolo loc îndemânatic. Zidiţi chilii şi locuinţe şi eu voi veni adeseori la voi cât voi vieţui, ca să vă ajut". Deci au primit sfatul lui şi au zidit chilii şi o biserică a Sfântului Ioan Botezătorul, mai sus, în partea dinspre nord a muntelui, care până astăzi se numeşte „Vechiul Mergător Înainte". Şi sălăşluindu-se ei acolo, cuviosul se suia în fiecare sâmbătă la ei, unde slujea Sfânta Liturghie şi-i împărtăşea, apoi se ospătau împreună amândouă zilele. Şi îi învăţa, iar ei primeau mult folos şi Duminică seara, după ce fiecare îi dădea pâine şi roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

Dar fiindcă locul acela era foarte rece şi iarna avea multă rea pătimire, au zidit chilii mai jos, în partea de apus, apoi au sădit vii şi astfel petreceau în linişte. Şi au făcut şi un caic; fiindcă erau oameni şi aveau trebuinţă de multe feluri de lucruri. Şi când aduceau grâu şi alte lucruri grele, sfântul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult şi le suia atâta deal, fiindcă era tare şi puternic, şi tuturor le zicea că stareţul se cade să fie la toţi pildă bună. El de multe ori rămânea noaptea într-o colibă care o avea la malul mării; iar la miezul nopţii se sculau toţi să citească rânduiala lor, ieşind afară când nu ploua. Iar sfântul avea obiceiul să stea drept la toată cântarea, cu toată buna cucernicie, înălţându-şi mintea şi unindu-se cu Dumnezeu, şi astfel stătea şi privea neplecat către dumnezeiasca lumină, până la sfârşitul rându­ielii, ca un turn nemişcat.

Deci într-o noapte, stând la cântarea cea de dimineaţă, a văzut în locul unde era voia lui Dumnezeu să se facă mănăstire - o, negrăitele tale taine, Hristoase - o făclie mare aprinsă. Aceasta văzând-o sfântul, a tăcut şi n-a spus la nimeni la început, temându-se ca nu cumva să fi fost vreo nălucire diavolească. Dar pe urmă, după ce a văzut-o în mai multe nopţi, s-a dus la un ieromonah mai înainte- văzător şi purtător de duh, cu numele Dometie, care locuia la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi i-a vestit pricina. Iar înţeleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus împreună cu el, pentru ca să vadă minunea cu ochii. Astfel au rămas trei nopţi, ca să se încredinţeze mai bine şi au văzut acea dumnezeiască lumină preastrălucită, arzând ca o făclie de foc. De aceea, nemaiavând nici o îndoială, a spus acea minune tuturor fraţilor şi îndată s-au dus la piatra pe care au văzut-o, căutând să vadă de au fost lemne aprinse sau cărbuni, dar n-au aflat nimic.

De aceea s-au încredinţat toţi că atunci a fost un foc ceresc şi nematerialnic, iar Sfinţitul Dometie a zis acestea cu proorocie către insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: „Voia lui Dumnezeu este să se zidească aici o sfinţită mănăstire, în care să se adune mulţi îmbunătăţiţi. Deci să nu te leneveşti a începe şi nu te îngriji pentru cheltuială, căci Dumnezeu îţi va trimite ajutor ca un Atotputernic, şi voi lucra şi eu pe cât voi putea". Asemenea s-au făgăduit şi ceilalţi fraţi. Deci, rugându-se, au început să cureţe locul şi au zidit mai întâi turn pentru călătorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia, căci mulţi veneau şi se mărturiseau la sfântul, nu numai de la mănăstiri, ci şi din lume, pentru marea lui faptă şi curăţie. Insă să lăsăm puţin pe sfânt şi să povestim despre fratele său Teodosie, care era egumen al mănăstirii Filoteiu.

Acesta, pogorându-se de la mănăstire cu alţii ca să pescuiască la malul mării, căci se apropia ziua Bunei-Vestiri pe care o prăznuiau, şi vânând ei noaptea, au năvălit agarenii şi i-au luat robi şi i-au dus la Prusa unde i-au vândut; însă creştinii care i-au cumpărat, i-au lăsat să se ducă unde vor voi. De aceea alţii s-au întors la mănăstire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Şi văzându-l pe el patriarhul şi ceilalţi s-au bucurat, ştiindu-l pe el că era rob adevărat al lui Dumnezeu; deci l-au pus egumen într-o mănăstire. După puţină vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, unde se afla în zilele acelea împăratul, care era Alexie Comneanul. Acesta a vestit patriarhului să caute un om sfânt şi să-l hirotonească mitropolit. Atunci patriarhul şi clericii au ales dintre toţi pe sfinţitul Teodosie, care nu numai la suflet era curat şi sfânt, dar şi la cele din afară, adică la obicei şi la chip şi cu cealaltă aşezare a trupului, înalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba până la brâu şi dulce la vorbă, cu care atrăgea la dânsul pe toţi ca magnetul pe fier. Era şi învăţat desăvârşit la rânduiala canoanelor şi a legilor. Şi ce să zic mai mult, insuflatul de Dumnezeu era vrednic cu adevărat de o stăpânire ca aceasta.

De aceea, patriarhul cu toţi clericii l-au hirotonisit, deşi el nu voia; apoi cei trimişi l-au dus la Trapezunda bucurându-se. Iar bine credinciosul împărat împreună cu tot sfatul lui l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, Căruia I-au mulţumit, că le-a dăruit un păstor ca acesta. Şi i se supuneau la toate cele poruncite. Aflând de acestea dumnezeiescul Dionisie, s-a bucurat foarte tare, că fratele lui a fost făcut arhiepiscop. Şi i-a venit un gând bun, ca să se ducă să-l întâlnească şi să-l facă mijlocitor către împărat, ca să-i dea bani să zidească mănăstirea. Deci sfătuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta i-a zis să plece cât mai degrab. De aceea şi-a luat însoţitorii şi a plecat la Trapezunda. Şi ajungând acolo, s-a veselit de vederea fratelui său şi i-a povestit pricina de la început. Iar fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte, făgăduind să-i ajute la zidire cât va putea.

Şi îndată s-au dus împreună la împărat, căruia i s-au închinat şi după ce l-au heretisit, împăratul a întrebat pe cuvios cum s-a ostenit până acolo şi cum petrec mănăstirile Atonului. Iar el, cu vorbă blândă şi lină, i-a răspuns: „Prea puternice împărate, mănăstirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor şi cu purtarea de grijă a stăpânirii tale. Iar pricina care m-a făcut a veni aici, a fost ca să văd pe iubitul meu frate, să mă îndulcesc de preafericita vedere a împărăţiei tale şi să mă învrednicesc să vorbim împreună, precum am avut dorinţă nease­mănată. Deci am să-ţi spun o veste veselitoare, de va fi voia stăpânirii tale".

Aşa zicând, i-a povestit pe larg pricina şi l-a îndemnat să se facă ctitorul acelei mănăstiri, ca să aibă pomenirea sa veşnică, precum împăraţii de mai înainte au zidit mănăstiri în Sfântul Munte. Acestea auzind împăratul şi văzând acea faţă prea veselitoare, cu cinstită cuviinţă şi preadulce, precum şi cealaltă înţeleaptă aşezare, l-a iubit din tot sufletul şi din toată inima lui. Deci, judecând de obşte, că Dumnezeu i l-a trimis, a răspuns, zicând: „Eu, părinte, îţi voi împlini dorinţa ta, de a-ţi da câţi bani îţi va trebui, numai să fiţi îndatoraţi cu toţi moştenitorii tăi, să mă pomeniţi totdeauna în rugăciunile şi liturghiile voastre, cu toţi strămoşii şi moşii mei, ca să mă învrednicească Domnul aici, adică vremelnic, să petrecem viaţă fără tulburare, iar acolo să dobândim fericirea veşnică".

Deci cuviosul a făgăduit să facă toate câte i se hotărâse; iar împăratul îndată a făcut înaintea tuturor un hrisov, ca mănăstirea să se numească a marelui Alexie Comneanul, şi să fie îndatorat el şi urmaşii lui să le dea câte le vor trebui. Apoi a dat cuviosului mult aur, făgăduind să-i mai dea încă atât după puţină vreme, şi să zidească câte vor trebui. Iar în hrisov a scris să se dea mănăstirii în fiecare an din visteria împărătească câte o mie de arginţi, pe care se ducea un monah al mănăstirii să-i ia. Deci, zăbovind zile destule şi veselindu-se împreună cu împăratul şi cu arhiereul, a luat aurul şi a plecat, bucurându-se. Şi pe când trecea Elespontul, a văzut corăbiile agarenilor şi a trecut mai sus de dânşii. Deci corăbierii, văzând pe agareni, s-au înfricoşat şi fiindcă erau aproape de pământ, au alergat la el, ca să scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevărat, având către Hristos credinţă neîndoită, a zis către dânşii: „Fiilor, nu vă temeţi cu totul, ci aşteptaţi puţin să vedeţi puterea lui Dumnezeu. La dânsul să avem toată nădejdea, că ne va izbăvi din primejdie".

Atunci barbarii, fiind aproape de corabia lor, au început să-i săgeteze; iar cuviosul, înălţând mâinile şi ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinţi, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh de-a pururea slăvit, ascultă-mă pe mine, netrebnicul robul Tău, şi ne izbăveşte din robia aceasta, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale Botezătorului şi Înaintemergătorului Tău!" Acestea zicându-le cuviosul, îndată s-a arătat către aceia Marele Mergător înainte, ţinând un toiag în mâna dreaptă, şi le-a zis să nu se teamă nicidecum; iar pe barbari i-a înfricoşat că-i va ucide, dacă nu se vor întoarce înapoi. Atunci mâinile barbarilor s-au uscat şi neputând să-i vatăme, au rămas nelucrători. Iar cuvioşii, văzând o preaslăvită şi minunată lucrare ca aceasta, au mulţumit Domnului, zicând: „Slavă Ţie Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbăvit de primejdie, prin Botezătorul şi Înainte-mergătorul Tău". Astfel au ajuns la Aton cu cale bună şi, găsind pe fraţi, le-au vestit cele făcute, bucurându-se. Iar ei, auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, Care nu ruşinează pe cei ce nădăjduiesc într-însul. Iar Dometie a zis către Cuviosul Dionisie: „Nu ţi-am spus eu să pui numai început, că Domnul îţi va ajuta? Acum începe zidirea cu sârguinţă, şi nu te teme de cheltuiala cealaltă, că Stăpânul Hristos îţi va trimite ajutor din înălţime". Atunci cuviosul a găsit lucrători, a adunat piatră şi lemne, a făcut var şi a gătit toate câte erau de nevoie să înceapă lucrul.

Şi a făcut mai întâi zidirile, apoi biserica Mergătorului înainte, mare şi minunată, chilii multe, bolniţă, trapeză şi alte câte erau de nevoie; şi au adus din deal apă multă şi dulce. Şi s-a săvârşit la anii 6878 de la Adam, iar de la Mântuitorul şi Stăpânul Hristos, l370. Dar, fiindcă a rămas o parte nesăvârşită, adică zugrăveala bisericii şi altele ce mai erau de trebuinţă şi nu mai avea de cheltuială, sfântul s-a dus iar la Trapezunda şi a spus împăratului pricina. Iar împăratul l-a primit cu bucurie şi i-a dat bani mulţi. Apoi, întorcându-se la mănăstire, a găsit-o pustie cu totul, că, din lucrarea diavolului, au venit agareni mulţi, au făcut meşteşugiri şi au intrat înăuntru şi i-au robit pe toţi şi le-au luat multe lucruri, de care aveau trebuinţă, blestemaţii.

De acestea înştiinţându-se cuviosul, s-a întristat foarte tare şi a plâns, însă nu a grăit cuvânt greu către Dumnezeu, ştiind că aceasta era ispită de la urâtorul binelui. Deci s-a dus numai să-i răscumpere pe cei robiţi şi i-a izbăvit ca un bun păstor, aducându-i pe toţi la mănăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarăşi la sfinţitul Dometie şi s-a sfătuit, de ar fi fost cu cuviinţă să se ducă iarăşi la împărat să-i dea alţi bani şi i-a zis să se ducă degrabă. Deci, când a luat de la fraţi iertare, a heretisit pe Dometie, zicând: „Iată, cinstite părinte, după Dumnezeu şi după marele Mergător înainte dau în mâinile tale egumenia acestei mănăstiri, căci nu ştiu de ne vom întâlni mai mult aici". Iar Dometie i-a răspuns Cuviosului Dionisie, luminându-se de Sfântul Duh: „Părinte, aici nu ne vom mai întâlni, numai în veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom veseli împreună cu Stăpânul Hristos şi Mântuitorul nostru". Şi astfel s-a făcut după proorocia lor, că nu s-au mai văzut în lumea aceasta unul cu altul. Aşa au avut amândoi darul proorociei.

Deci sfântul, intrând în corabie, s-a dus la Trapezunda cu însoţitorii săi, şi s-a veselit împreună cu fratele său şi cu împăratul, căruia i-a vestit toate cele ce se întâmplaseră, precum s-a zis mai sus. Iar binecredinciosul împărat l-a mângâiat, zicându-i: „Nu te întrista pentru cele trebuincioase mănăstirii, că eu îţi voi da ajutor". Deci, zăbovind acolo la mitropolie puţină vreme, i-a venit ceasul să se ducă către Cel dorit şi chemând pe fratele său şi pe împăratul, i-a rugat să aibă grija mănăstirii cât vor trăi în această lume. Acestea rânduin- du-le bine şi rugându-se Domnului pentru dânşii, şi-a dat sufletul în sfintele Lui mâini, în 25 ale lunii iunie, vieţuind în această lume 72 de ani. Iar sfintele şi cinstitele lui moaşte le-a îngropat arhiereul cu cuviincioasa cinste şi cu bună cucernicie. Mai pe urmă, acele moaşte făceau multe minuni, celor ce îl rugau cu credinţă. Iar monahii care erau însoţitorii lui, luând de la împărat şi de la arhiereu milostenia cea cuviincioasă şi iertare, s-au dus.

Şi ajungând la mănăstire, au vestit fraţilor mutarea cuviosului şi toţi au plâns, tânguindu-se pentru lipsirea unui părinte ca acesta. Iar dumnezeiescul Dometie i-a mângâiat, apoi vrând să se ducă la chilia lui, au căzut toţi la picioarele sale, rugându-se cu lacrimi să nu-i lase sărmani, ci să rămână să-i păstorească ca şi mai înainte. Iar el, pentru ca să nu se facă neascultător, a rămas şi îi păstorea cu plăcere de Dumnezeu şi cu multă sârguinţă. Şi ajungând plin de zile, s-a dus la Domnul, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios

Ultimele din categorie