Acest minunat părinte Dionisie era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Corison. Părinții lui erau lucrători de pământ binecredincioși și îmbunătățiți. Ei nu erau nici prea bogați, nici prea săraci, ci viețuiau în îndestulare. Deci născându-se din niște părinți ca aceștia, Dionisie cel de bun neam cu sufletul a învățat puțină carte. Dar fiindcă era din fire priceput și înțelept, a defăimat bunătățile vieții de acum, ca pe niște lucruri stricăcioase și trecătoare și a dorit pe cele cerești și veșnice, pe care le socotea în fiecare zi și le cugeta cu mintea. Deci, precum cerbul cel însetat aleargă cu multă dorință la izvoarele apelor, tot astfel și inima fericitului Dionisie ardea foarte de dumnezeiescul dor. De aceea, după înțelegerea luicea bună, l-a învrednicit și Domnul și s-a făcut rob al Lui adevărat. Insă ascultați povestirea de la început.

Bunul acesta Dionisie avea un frate mai mare decât el, cu numele Teodosie, și precum erau frați după trup, asemenea și după chipul feții, tot așa s-au asemănat și la fapta bună și la așezarea sufletului. Deci când era de optsprezece ani, Teodosie a voit să se ducă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu oameni îmbunătățiți în fapte și să se folosească de cuvintele lor.

Deci a lăsat casa, patria, părinții și pe fratele său Dionisie, care era copil mic, și s-a dus la împărăteasca cetate, sălășluindu-se la patriarhie, unde erau monahi îmbunătățiți în fapte bune și minunați la cântarea de laudă și nevoință. De la aceia a luat mult folos și a învățat scripturi foarte multe, căci mai înainte știa puține. Deci învățând toată dumnezeiasca Scriptură și dogmele, pentru că era lesne primitor la minte și înțelegea ușor lecțiile, s-a făcut cucernic tuturor și toți îl iubeau, pentru că era la înfățișare de neam bun, cinstit și prea vesel; la obicei și la vorbă era blând și prea dulce, și minunat la fapta bună. Pentru aceea și patriarhul de atunci, văzând într-însul mari fapte bune, l-a iubit și l-a hirotonit mai întâi diacon, apoi preot. Iar el, de când a luat vrednicia preoției, se nevoia mai mult în fapte bune, sporind în fiecare zi din putere în putere. Apoi, având dorință mare să se ducă la loc liniștit și netulburat, a plecat din cetate și s-a dus la Sfântul Munte al Atonului.

Și închinându-se Teodosie la toate chiliile și mănăstirile din Athos, a pus metanie la cinstita mănăstire Filoteu, pentru că acolo erau, după numire, cu adevărat oameni iubitori de Dumnezeu și cu fapte bune, pe care atâta îi urma și le râvnea de-a pururea pomenitul, încât în puțină vreme i-a covârșit pe toți. Și s-a făcut pildă și dreptar al petrecerii și rânduielii monahicești și se arăta în mijlocul acelei obști și adunări, ca o icoană însuflețită și împodobită cu toate faptele bune; sau - cum zice proorocul ca un măslin răsădit în dumnezeiasca casă, plin de roade. De aceea, după o vreme oarecare, murind egumenul, toți au rugat pe Teodosie să primească cinstea de egumen, ca un prea bun și prea iscusit. Deci, ca să nu se facă neascultător, a luat asupra lui grija și greutatea tuturor și îi păstorea la pășuni de viață purtătoare, după dumnezeieștile porunci, fără lenevire și cu multă sârguință. De aceea, s-a dus vestea despre el mai în tot locul și mulți se adunau acolo, ca să ia folos sufletesc.

Dar să revenim la cuvântul ce ne stă înainte, adică să spunem și despre fratele lui, Dionisie, cum a venit el la Athos și a zidit acea minunată mănăstire. După aceea iar vom istorisi și celelalte despre acest înțelept Teodosie, care după ce a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus, a rămas în casa lor Dionisie cel tinerel, care dorea și el să se facă monah. Și auzind de Sfântul Munte, a dorit să se ducă acolo să ia sfânta schimă. Dar auzind că acolo era lege și hotar sobornicesc, ca să nu primească pe nici un tânăr fără barbă, și care ar fi călcat o poruncă ca aceasta să fie afurisit și neiertat, s-a temut de certare. Deci a așteptat ca un înțelept să-i crească barba și atunci să se ducă, ca să nu se facă pricinuitor de sminteală. Iar după ce i-a crescut barba și a aflat că fratele său, Teodosie, era egumen la Filoteu, n-a mai avut răbdare, ci a alergat la muntele Atonului ca un vultur întraripat, și s-a făcut multă veselie și bucurie în toată frățimea, cântând cu toții versuirea lui David:Iată, ce este bun și ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Deci după puține zile l-a tuns și l-a făcut monah, iar el mulțumea și slăvea pe Domnul, că a dobândit ceea ce dorise. Și învățând de la acel bun păstor toată rânduiala petrecerii monahicești, urma cât putea pe cei îmbunătățiți și se nevoia să se facă mai îmbunătățit în fapte bune. Deci văzându-l egumenul sporind atâta, l-a învățat și dumnezeiasca Scriptură; fiindcă mai înainte știa puține, precum am zis. Deci, după ce a învățat toată Sfânta Scriptură și dumnezeieștile dogme ale Bisericii, l-a făcut eclesiarh și astfel slujea în dumnezeiasca biserică cu multă sârguință. După aceea, mărturisindu-se cu de-amănuntul și aflându-l vas curat și neîntinat, l-a dus la episcopul eparhiei și l-a hirotonisit diacon. Apoi, după ce s-a făcut de treizeci de ani, l-a hirotonisit și preot. De atunci, mai vârtos și mai mult se smerea, și nu se înălța cum fac acum unii ieromonahi, ci se sârguia ca în toate faptele bune să urmeze povățuitorului. Și în fiecare zi se dădea spre nevoințe mari și spre biruință împotriva răului stăpânitor de lume, luând putere de la Preabunul și Atotțiitorul Dumnezeu, pe cele din urmă uitându-le — după cum spune Sfântul Pavel și întinzându-se la cele dinainte.

Deci acești frați străluceau în acea sfințită mănăstire, în mijlocul celorlalți părinți, întocmai ca două stele prealuminoase, astfel căera slăvit într-înșii Dumnezeu, Cel ce slăvește pe cei ce-L slăvesc. însă dumnezeiescul Dionisie, având mai mult dor și mai multă dragoste în inimă către Dumnezeu, se dădea la mai aspre nevoințe și pustnicie: postea mai mult, priveghea toată noaptea rugându-se și era necâștigător cu totul, având numai două haine; și numai spre Dumnezeu se întindea și Îl avea ca avuție nejefuită. Și vorbind neîncetat cu mintea către El, de acolo se lumina fericitul lui suflet atât, încât și dinafară se arăta la alții purtător de Dumnezeu și prea cinstit. Dar, fiindcă este lucru greu să petreacă cineva o nevoință atât de înaltă și plăcută lui Dumnezeu, în mijlocul multor frați care aveau multe griji și tulburări, el se mâhnea foarte tare și se amăra. Deci cugeta să afle undeva un loc osebit, potrivit pentru liniște, ca acolo să se roage singur, precum dorea, și să vorbească fără de tulburare cu însuși Dumnezeu și Mântuitorul său.

Deci, sfătuit fiind de oarecare bătrâni îmbunătățiți în fapte, a fugit pe ascuns din mănăstire, pentru ca să nu-l oprească și, suindu-se într-un vârf foarte înalt al muntelui, care se numește Micul Aton, a găsit o peșteră în partea dinspre miazăzi și aproape de ea, ca la o aruncătură de suliță, era un izvor cu apă prea frumoasă. De aceea, s-a bucurat sufletul lui și s-a veselit și a rămas acolo, neducând cu sine pâine, ori vin sau untdelemn sau altceva de mâncat sau de îmbrăcat, fără numai cele două haine ce le purta, iar acelea rupte și netrebnice. Deci ca și cum el ar fi fost fără de trup, a defăimat toate cele pământești și neputința firii și își avea dorul și mintea sa îndreptate numai către Dumnezeu, iar ca hrană și desfătare a sufletului său, avea cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Și cuvintele Scripturilor erau în gura lui, după psalmistul, mai dulci decât mierea și se împlinea la el cuvântul Domnului:Nu numai cu pâine va trăi omul. Iar când flămânzea, mânca buruieni sălbatice și castane sau alte roduri de copaci. Dacă îi venea vreodată poftă de pâine se ducea la altă chilie sau mănăstire și cerea, după aceea se întorcea iarăși cu sârguință la peșteră. Și aceasta o făcea cu cunoștință și mânca puțină pâine rar, ca astfel să biruiască pe diavolul mândriei.

Deci, făcând trei ani în acea peșteră și tocmindu-și toate simțirile sufletului și ale trupului, a ajuns la măsura desăvârșirii. Atunci, prin povățuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit în fapte bune și l-a rugat să-l lase să zidească o chilie aproape de dânsul, și abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul și, zidind chilie, a rămas și acela acolo și se mărturisea lui și i se supunea. De aceea, s-a vestit numele lui și au venit și mulți alții ca să locuiască acolo împreună cu dânsul, pentru ca să ia de la dânsul folos. Iar el mai întâi nu primea, iar după ce l-au rugat, le răspundea: „Eu, fraților preadoriți, nu vă urăsc pe voi, ci mai vârtos iubesc tovărășia voastră, dar locul este aspru și prea greu. Iar dacă doriți să fiți lângă mine, suiți-vă deasupra în munte și găsiți acolo loc îndemânatic. Zidiți chilii și locuințe și eu voi veni adeseori la voi cât voi viețui, ca să vă ajut”. Deci au primit sfatul lui și au zidit chilii și o biserică a Sfântului Ioan Botezătorul, mai sus, în partea dinspre nord a muntelui, care până astăzi se numește „Vechiul Mergător Înainte”. Și sălășluindu-se ei acolo, cuviosul se suia în fiecare sâmbătă la ei, unde slujea Sfânta Liturghie și-i împărtășea, apoi se ospătau împreună amândouă zilele. Și îi învăța, iar ei primeau mult folos și Duminică seara, după ce fiecare îi dădea pâine și roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

Dar fiindcă locul acela era foarte rece și iarna avea multă rea pătimire, au zidit chilii mai jos, în partea de apus, apoi au sădit vii și astfel petreceau în liniște. Și au făcut și un caic; fiindcă erau oameni și aveau trebuință de multe feluri de lucruri. Și când aduceau grâu și alte lucruri grele, sfântul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult și le suia atâta deal, fiindcă era tare și puternic, și tuturor le zicea că starețul se cade să fie la toți pildă bună. El de multe ori rămânea noaptea într-o colibă care o avea la malul mării; iar la miezul nopții se sculau toți să citească rânduiala lor, ieșind afară când nu ploua. Iar sfântul avea obiceiul să stea drept la toată cântarea, cu toată buna cucernicie, înălțându-și mintea și unindu-se cu Dumnezeu, și astfel stătea și privea neplecat către dumnezeiasca lumină, până la sfârșitul rându­ielii, ca un turn nemișcat.

Deci într-o noapte, stând la cântarea cea de dimineață, a văzut în locul unde era voia lui Dumnezeu să se facă mănăstire - o, negrăitele tale taine, Hristoase - o făclie mare aprinsă. Aceasta văzând-o sfântul, a tăcut și n-a spus la nimeni la început, temându-se ca nu cumva să fi fost vreo nălucire diavolească. Dar pe urmă, după ce a văzut-o în mai multe nopți, s-a dus la un ieromonah mai înainte- văzător și purtător de duh, cu numele Dometie, care locuia la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și i-a vestit pricina. Iar înțeleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus împreună cu el, pentru ca să vadă minunea cu ochii. Astfel au rămas trei nopți, ca să se încredințeze mai bine și au văzut acea dumnezeiască lumină preastrălucită, arzând ca o făclie de foc. De aceea, nemaiavând nici o îndoială, a spus acea minune tuturor fraților și îndată s-au dus la piatra pe care au văzut-o, căutând să vadă de au fost lemne aprinse sau cărbuni, dar n-au aflat nimic.

De aceea s-au încredințat toți că atunci a fost un foc ceresc și nematerialnic, iar Sfințitul Dometie a zis acestea cu proorocie către insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: „Voia lui Dumnezeu este să se zidească aici o sfințită mănăstire, în care să se adune mulți îmbunătățiți. Deci să nu te lenevești a începe și nu te îngriji pentru cheltuială, căci Dumnezeu îți va trimite ajutor ca un Atotputernic, și voi lucra și eu pe cât voi putea”. Asemenea s-au făgăduit și ceilalți frați. Deci, rugându-se, au început să curețe locul și au zidit mai întâi turn pentru călătorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia, căci mulți veneau și se mărturiseau la sfântul, nu numai de la mănăstiri, ci și din lume, pentru marea lui faptă și curăție. Insă să lăsăm puțin pe sfânt și să povestim despre fratele său Teodosie, care era egumen al mănăstirii Filoteiu.

Acesta, pogorându-se de la mănăstire cu alții ca să pescuiască la malul mării, căci se apropia ziua Bunei-Vestiri pe care o prăznuiau, și vânând ei noaptea, au năvălit agarenii și i-au luat robi și i-au dus la Prusa unde i-au vândut; însă creștinii care i-au cumpărat, i-au lăsat să se ducă unde vor voi. De aceea alții s-au întors la mănăstire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Și văzându-l pe el patriarhul și ceilalți s-au bucurat, știindu-l pe el că era rob adevărat al lui Dumnezeu; deci l-au pus egumen într-o mănăstire. După puțină vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, unde se afla în zilele acelea împăratul, care era Alexie Comneanul. Acesta a vestit patriarhului să caute un om sfânt și să-l hirotonească mitropolit. Atunci patriarhul și clericii au ales dintre toți pe sfințitul Teodosie, care nu numai la suflet era curat și sfânt, dar și la cele din afară, adică la obicei și la chip și cu cealaltă așezare a trupului, înalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba până la brâu și dulce la vorbă, cu care atrăgea la dânsul pe toți ca magnetul pe fier. Era și învățat desăvârșit la rânduiala canoanelor și a legilor. Și ce să zic mai mult, insuflatul de Dumnezeu era vrednic cu adevărat de o stăpânire ca aceasta.

De aceea, patriarhul cu toți clericii l-au hirotonisit, deși el nu voia; apoi cei trimiși l-au dus la Trapezunda bucurându-se. Iar bine credinciosul împărat împreună cu tot sfatul lui l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, Căruia I-au mulțumit, că le-a dăruit un păstor ca acesta. Și i se supuneau la toate cele poruncite. Aflând de acestea dumnezeiescul Dionisie, s-a bucurat foarte tare, că fratele lui a fost făcut arhiepiscop. Și i-a venit un gând bun, ca să se ducă să-l întâlnească și să-l facă mijlocitor către împărat, ca să-i dea bani să zidească mănăstirea. Deci sfătuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta i-a zis să plece cât mai degrab. De aceea și-a luat însoțitorii și a plecat la Trapezunda. Și ajungând acolo, s-a veselit de vederea fratelui său și i-a povestit pricina de la început. Iar fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte, făgăduind să-i ajute la zidire cât va putea.

Și îndată s-au dus împreună la împărat, căruia i s-au închinat și după ce l-au heretisit, împăratul a întrebat pe cuvios cum s-a ostenit până acolo și cum petrec mănăstirile Atonului. Iar el, cu vorbă blândă și lină, i-a răspuns: „Prea puternice împărate, mănăstirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor și cu purtarea de grijă a stăpânirii tale. Iar pricina care m-a făcut a veni aici, a fost ca să văd pe iubitul meu frate, să mă îndulcesc de preafericita vedere a împărăției tale și să mă învrednicesc să vorbim împreună, precum am avut dorință nease­mănată. Deci am să-ți spun o veste veselitoare, de va fi voia stăpânirii tale”.

Așa zicând, i-a povestit pe larg pricina și l-a îndemnat să se facă ctitorul acelei mănăstiri, ca să aibă pomenirea sa veșnică, precum împărații de mai înainte au zidit mănăstiri în Sfântul Munte. Acestea auzind împăratul și văzând acea față prea veselitoare, cu cinstită cuviință și preadulce, precum și cealaltă înțeleaptă așezare, l-a iubit din tot sufletul și din toată inima lui. Deci, judecând de obște, că Dumnezeu i l-a trimis, a răspuns, zicând: „Eu, părinte, îți voi împlini dorința ta, de a-ți da câți bani îți va trebui, numai să fiți îndatorați cu toți moștenitorii tăi, să mă pomeniți totdeauna în rugăciunile și liturghiile voastre, cu toți strămoșii și moșii mei, ca să mă învrednicească Domnul aici, adică vremelnic, să petrecem viață fără tulburare, iar acolo să dobândim fericirea veșnică”.

Deci cuviosul a făgăduit să facă toate câte i se hotărâse; iar împăratul îndată a făcut înaintea tuturor un hrisov, ca mănăstirea să se numească a marelui Alexie Comneanul, și să fie îndatorat el și urmașii lui să le dea câte le vor trebui. Apoi a dat cuviosului mult aur, făgăduind să-i mai dea încă atât după puțină vreme, și să zidească câte vor trebui. Iar în hrisov a scris să se dea mănăstirii în fiecare an din visteria împărătească câte o mie de arginți, pe care se ducea un monah al mănăstirii să-i ia. Deci, zăbovind zile destule și veselindu-se împreună cu împăratul și cu arhiereul, a luat aurul și a plecat, bucurându-se. Și pe când trecea Elespontul, a văzut corăbiile agarenilor și a trecut mai sus de dânșii. Deci corăbierii, văzând pe agareni, s-au înfricoșat și fiindcă erau aproape de pământ, au alergat la el, ca să scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevărat, având către Hristos credință neîndoită, a zis către dânșii: „Fiilor, nu vă temeți cu totul, ci așteptați puțin să vedeți puterea lui Dumnezeu. La dânsul să avem toată nădejdea, că ne va izbăvi din primejdie”.

Atunci barbarii, fiind aproape de corabia lor, au început să-i săgeteze; iar cuviosul, înălțând mâinile și ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinți, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de-a pururea slăvit, ascultă-mă pe mine, netrebnicul robul Tău, și ne izbăvește din robia aceasta, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Botezătorului și Înaintemergătorului Tău!”. Acestea zicându-le cuviosul, îndată s-a arătat către aceia Marele Mergător înainte, ținând un toiag în mâna dreaptă, și le-a zis să nu se teamă nicidecum; iar pe barbari i-a înfricoșat că-i va ucide, dacă nu se vor întoarce înapoi. Atunci mâinile barbarilor s-au uscat și neputând să-i vatăme, au rămas nelucrători. Iar cuvioșii, văzând o preaslăvită și minunată lucrare ca aceasta, au mulțumit Domnului, zicând: „Slavă Ție Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbăvit de primejdie, prin Botezătorul și Înainte-mergătorul Tău”. Astfel au ajuns la Aton cu cale bună și, găsind pe frați, le-au vestit cele făcute, bucurându-se. Iar ei, auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, Care nu rușinează pe cei ce nădăjduiesc într-însul. Iar Dometie a zis către Cuviosul Dionisie: „Nu ți-am spus eu să pui numai început, că Domnul îți va ajuta? Acum începe zidirea cu sârguință, și nu te teme de cheltuiala cealaltă, că Stăpânul Hristos îți va trimite ajutor din înălțime”. Atunci cuviosul a găsit lucrători, a adunat piatră și lemne, a făcut var și a gătit toate câte erau de nevoie să înceapă lucrul.

Și a făcut mai întâi zidirile, apoi biserica Mergătorului înainte, mare și minunată, chilii multe, bolniță, trapeză și alte câte erau de nevoie; și au adus din deal apă multă și dulce. Și s-a săvârșit la anii 6878 de la Adam, iar de la Mântuitorul și Stăpânul Hristos, l370. Dar, fiindcă a rămas o parte nesăvârșită, adică zugrăveala bisericii și altele ce mai erau de trebuință și nu mai avea de cheltuială, sfântul s-a dus iar la Trapezunda și a spus împăratului pricina. Iar împăratul l-a primit cu bucurie și i-a dat bani mulți. Apoi, întorcându-se la mănăstire, a găsit-o pustie cu totul, că, din lucrarea diavolului, au venit agareni mulți, au făcut meșteșugiri și au intrat înăuntru și i-au robit pe toți și le-au luat multe lucruri, de care aveau trebuință, blestemații.

De acestea înștiințându-se cuviosul, s-a întristat foarte tare și a plâns, însă nu a grăit cuvânt greu către Dumnezeu, știind că aceasta era ispită de la urâtorul binelui. Deci s-a dus numai să-i răscumpere pe cei robiți și i-a izbăvit ca un bun păstor, aducându-i pe toți la mănăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarăși la sfințitul Dometie și s-a sfătuit, de ar fi fost cu cuviință să se ducă iarăși la împărat să-i dea alți bani și i-a zis să se ducă degrabă. Deci, când a luat de la frați iertare, a heretisit pe Dometie, zicând: „Iată, cinstite părinte, după Dumnezeu și după marele Mergător înainte dau în mâinile tale egumenia acestei mănăstiri, căci nu știu de ne vom întâlni mai mult aici”. Iar Dometie i-a răspuns Cuviosului Dionisie, luminându-se de Sfântul Duh: „Părinte, aici nu ne vom mai întâlni, numai în veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom veseli împreună cu Stăpânul Hristos și Mântuitorul nostru”. Și astfel s-a făcut după proorocia lor, că nu s-au mai văzut în lumea aceasta unul cu altul. Așa au avut amândoi darul proorociei.

Deci sfântul, intrând în corabie, s-a dus la Trapezunda cu însoțitorii săi, și s-a veselit împreună cu fratele său și cu împăratul, căruia i-a vestit toate cele ce se întâmplaseră, precum s-a zis mai sus. Iar binecredinciosul împărat l-a mângâiat, zicându-i: „Nu te întrista pentru cele trebuincioase mănăstirii, că eu îți voi da ajutor”. Deci, zăbovind acolo la mitropolie puțină vreme, i-a venit ceasul să se ducă către Cel dorit și chemând pe fratele său și pe împăratul, i-a rugat să aibă grija mănăstirii cât vor trăi în această lume. Acestea rânduin- du-le bine și rugându-se Domnului pentru dânșii, și-a dat sufletul în sfintele Lui mâini, în 25 ale lunii iunie, viețuind în această lume 72 de ani. Iar sfintele și cinstitele lui moaște le-a îngropat arhiereul cu cuviincioasa cinste și cu bună cucernicie. Mai pe urmă, acele moaște făceau multe minuni, celor ce îl rugau cu credință. Iar monahii care erau însoțitorii lui, luând de la împărat și de la arhiereu milostenia cea cuviincioasă și iertare, s-au dus.

Și ajungând la mănăstire, au vestit fraților mutarea cuviosului și toți au plâns, tânguindu-se pentru lipsirea unui părinte ca acesta. Iar dumnezeiescul Dometie i-a mângâiat, apoi vrând să se ducă la chilia lui, au căzut toți la picioarele sale, rugându-se cu lacrimi să nu-i lase sărmani, ci să rămână să-i păstorească ca și mai înainte. Iar el, pentru ca să nu se facă neascultător, a rămas și îi păstorea cu plăcere de Dumnezeu și cu multă sârguință. Și ajungând plin de zile, s-a dus la Domnul, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.