Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

18 Septembrie 2012 Vieţile Sfinţilor
 

   Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creştinilor, pe unii omorându-i, iar pe alţii vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.

    Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrând întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfântului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberându-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

    Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânţă în Israil şi ca o scânteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dânşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

    Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

    Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: "N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi". Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

    Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz şi i-a zis: "Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?" Iar monahul a răspuns: "Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moştenitor". Mirându-se bărbatul acela a zis: "Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?" Monahul a răspuns: "Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorică, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvârşit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavând nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng şi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinţii cei trupeşti când vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moştenitor, la atâta bogăţie de înţelepciune".

    Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrân: "Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale". Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să şi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea şi odihnă; apoi a zis către dânsul: "Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dânşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dânşii prin învăţătură, creşte-i prin blinda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti".

    Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

    După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: "Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar şi pe mine mă covârşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvârşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mântuind sufletul".

    Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după câţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrând şi s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

    În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.

    Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.

    Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sunt sub mina mea".

    O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până la sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti".

    Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seamă scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

    Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetăţii.

    Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: "Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpânul meu, porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

    Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: "Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu".

    Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre dânsul şi zicând: "Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi, ridicându-şi mâinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale".

    Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

    El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o".

    Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel dintâi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră". Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului". Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugind şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

    Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul şi acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma să cea aleasă.

    Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpânirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie şi sărăcie, încât voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrând a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covârşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicând că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă şi multe cunoştinţe şi osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.

    Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa şi, începând al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sârguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârşesc prin osteneală trupească.

    Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi până în sfârşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sunt greşite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvârşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintâi, adică în minte.

    Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: "Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

    Toate învăţăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mânie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvârşesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

    Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mâinilor lor, şi a zis către Ioan: "Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coşurile cu mai mare preţ decât în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decât cel rânduit".

    Atunci a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: "mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit". Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Şi îndată, zicând "Binecuvintează părinte", a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi râdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.

    Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seamă bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orânduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dânsul, mândria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

    După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilinţă spre mângâierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: "Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu puţind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puţind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu ştie, nici să audă el despre aceasta".

    Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: "Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sunt deşertăciuni!" şi celelalte care şi până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducându-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând şi, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: "Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cântări?" Ioan, spunând pricina cântării sale şi, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzând cu faţa la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

    Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sunt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrânul: "Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine". Bătrânul a răspuns: "Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mâna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele".

    Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru şi neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i şi închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurăţenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzând stareţul o smerenie că aceea, s-a umilit şi alergând a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mâinile, zicând: "O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!" Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrânului, căzând cu faţa la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugându-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

    Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata şi binecuvântată Fecioară, zicând: "Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sârguinţă la apă şi câţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vândă împătimirile lor şi mergând să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atât în dogme, cât şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească - Psaltirea lui David - şi va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârşi cântările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cântările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvânt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului".

    Dimineaţa, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: "O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie".

    Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi până astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicând astfel: "Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit". Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: "De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura" şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi până acum se hrănesc credincioşii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin.

    Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cântărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemând şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfântului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui şi Bisericii lui Hristos, cât şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

    Apoi, ajungând întru desăvârştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, viață, credinţa, teolog

Ultimele din categorie