Viața Sfântului Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului

Țara Frigiei și satul ce se numea Dumnezeiesc a fost patria Sfântului Eutihie, pe care el după aceea îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit într-însul o biserică mare în numele Sfinților patruzeci de Mucenici și a făcut acolo obște de bărbați îmbunătățiți, care petreceau viața îngerească în rânduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci și cu lucrul să fie satul acela Dumnezeiesc. Și de atunci nu numai sat, ci cetate puternică s-a făcut, cu sârguința sfântului. Părinții lui au fost Alexandru, cu rânduiala ostaș, și Sinezia, fiica unui cinstit și îmbunătățit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.

Iar Sinezia, când purta în pântece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte pe pat, s-a văzut pe sine într-o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimântat, apoi gândea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său - precum altădată pe Ieremia Proorocul mai înainte de a ieși din pântecele maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare arhiereu și lumină a lumii. Și a fost botezat pruncul de bunicul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, și a fost dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui vârstă semnele rânduielii în care avea să fie. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, care mulți învățau la prezbiterul acela, jucându-se și scriindu-și numele pe ziduri, se numeau unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: „Eutihie patriarhul”, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.

Iar când era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorâtă, după cuvintele Sfântului Apostol Iacov; ci pământească, sufletească, diavolească - adică care caută bunătăți pământești, slujind poftelor întru simțirile trupești cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmând diavolului mândriei care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întâi, după aceea pașnică, blândă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care se satură iubitorii ei.

Deci, înțelepciunea care se coboară de sus căutând-o acest binecunoscător tânăr cu sârguință și cu minte bărbătească, apoi aflând-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci ajungând la vârsta și la anii bărbatului desăvârșit și gândind în minte la călugărie cu neschimbat scop, i s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, puțină împie­dicare, care l-a oprit oarece vreme de la rânduiala monahicească. Aceasta s-a întâmplat astfel: Mitropolitul cetății Amasia și alți oarecare din cei cinstiri au silit pe fericitul cu mare rugăminte, ca să primească chiar și fără de călugărie episcopia cetății Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunându-se voii mitropolitului și a celorlalți ca însăși voii lui Dumnezeu, s-a dat pe sine, ca un miel celui ce-l tunde, arhiereului acela al Amasiei, care zăbovea atunci la Constantinopol pentru oarecare trebuințe bisericești. Iar acela luându-l pe el, l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbichiul, căci fusese ridicată cândva de către Urbichie, voievodul Răsăritului, și acolo la un loc deosebit, i-a tuns perii lui întru clericia bisericească. Iar când se tundea el, din întâmplare i-au căzut toți perii în sfânta apă din cristelniță și grăiau cu mirare cei ce erau de față, că maica (Sfânta Scăldătoare), ce l-a născut pe el cu duhovnicească naștere (adică cu botezul), chiar aceea i-a fost primitoare din tunderea clericiei lui, primind într-însa perii lui.

După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieții sale. Și acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rânduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său în vremea cea viitoare, a schimbat acest sfat și s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Iar Sfântul Eutihie, având scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei și s-a îmbrăcat în călugărească rânduială. Iar mănăstirea aceea era zidită de sfinții bărbați Meletie, Uranie și Selevchie, din care doi, Meletie și Selevchie, fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia și în sfințenia lor au odihnit întru Domnul, dând din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Și se povestește de acel mare Selevchie, că și în viața sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzând țara aceea o foamete mare și alergând la Sfântul Selevchie, pentru hrană, mulțime fără număr de săraci și scăpătați, el și-a deșertat toate hambarele. împărțitorul de grâu nemaiavând ce să împartă la cei ce cereau și nesuferind supărările de la dânșii, s-a dus la sfântul și i-a dat cheile. Iar el luând cheile, le-a pus pe patul său și toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mână.

Și a doua zi s-a găsit hambarul atât de plin de grâu, încât nici ușile nu era cu putință a se deschide. Și lua poporul fără de opreală, cât le trebuia și cât putea să ia și, luându-se din grâu, nu se împuțina. Iar pentru câți au luat cu măsură și cu număr, acel număr de măsuri a fost socotit laolaltă o sută de mii de măsuri din grâul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulțise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfântul Selevchie. Iar mormân­tul Sfântului Uranie - care a împodobit odată scaunul în Iberia și a fost îngropat acolo asemenea s-a arătat dătător de tămăduiri pentru toate neputințele. De niște bărbați ca aceștia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea, primind Cuviosul Eutihie asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, și-a încins mijlocul său cu adevărul, a luat armele lui Dumnezeu și a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei și ales povățuitor al călugărilor.

În acea vreme împărățea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemați arhiereii la al cincilea Sinod a toată lumea. Și se întâmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală și l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt și avea pe el o biserică de rugăciune a Sfântului mucenic Talaleu. Deci, arătând degetul lui Dumnezeu înălțimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicând către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.

Și deșteptându-se din somn, se minuna de vedenia aceea și nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, atunci preasfințitul patriarh Mina, fiind bătrân și aproape de sfârșit, văzând pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dânsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dânsul, și i-a poruncit ca să locuiască în casele cele patriarhicești. Și cu dragoste vorbea cu dânsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis și la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna cunoștință și despre bunul obicei al bărbatului aceluia. Și din întâmplare erau în ceasul acela unii din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfântului despre dogmele credinței și n-au putut să stea împotriva înțelepciunii lui și a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?”. Și grăiau unii că asupra acelora care după moarte sunt cunoscuți ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfântul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade și după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Și a adus mărturie din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morți, după mulți ani le-a scos din morminte și le-a ars cu foc. Deci, asemenea și pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat și de toți cinstit și lăudat.

În acea vreme, Sinodul încă neadunându-se, s-a îmbolnăvit preasfințitul patriarh Mina, fiind plin de zile, și s-a dus către Domnul. Și mulți din duhovniceasca rânduială căutând acea cinste de la împărat, cu daruri și cu mijlociri, împăratul, a cărui inimă era în mâinile lui Dumnezeu, gândea la fericitul Eutihie și a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat sfântului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare și prealu- minoasă și într-însa era un pat așternut cu podoabe de mare preț. Și ședea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care, chemându-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperământul casei plin de zăpadă și pe un prunc care stătea în zăpadă, cu numele Soteric, care era gata să alunece și să cadă jos de pe acoperământ. Iar eu, apucând înainte, l-am coborât de pe acoperământ și din zăpadă și l-am izbăvit de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, și s-a împlinit îndată.       

Pentrucă acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decât Sfânta Sofia, soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeștile lucruri, în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperământ, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare și cădere, având trebuință de grabnicul ajutor al bunului păstor. încă și împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus senatului său și la tot clerul Bisericii celei mari, adeverind cu jurământ: „Fiind eu în biserica Sfântului Apostol Petru din Atira, la rugă­ciune, am dormitat și am văzut pe verhovnicul acela arătând cu mâna spre Eutihie și zicând către mine: «Acesta să se așeze episcop la voi»”.

Aceasta auzind-o toți, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!”. Și a fost ridicat Sfântul Eutihie la scaunul patriarhiei Constantinopolului, după voirea și descoperirea lui Dumnezeu, în al patruzecilea an al vieții sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunân- du-se Sfinții Părinți în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care îm­preună cu preasfințitul acesta Eutihie, Patriarhul Romei celei noi, și cu ceilalți Sfinți Părinți, au întărit dreapta credință, dând anatemei pe eretici și a lor socotință rău credincioasă.

Deci, îndreptând bine Sfântul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici și slujitorii săi. Pentru că, după câțiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de niște eretici, fiind amăgit în taină de dânșii și, sub chipul dreptei credințe, a început a semăna eresul aftartodochiților, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicând că trupul lui Hristos, și mai înainte de moarte și de învierea Sa, a* fost nestricăcios, fiind nesupus omeneștilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dânsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toți ca să creadă ca dânsul și să mărturisească. Și se împotrivea lui preasfințitul Patriarh Eutihie, spunându-i că o învățătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Și dovedea din dumnezeieștile Scripturi și din Sfinții Părinți, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, și se afla sub pătimire. Pentru că, născându-se din Preacurata Fecioară, S-a înfășat în scutece și cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit și în toată viața Sa de pe pământ avea trebuință de hrană și de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios și nesupus la patimi, piroane și suliță pentru noi? Ci numai una cunoaștem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului și în mormânt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învățătura dreptcredincioasă a patriarhului, dar încă îl și silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea socotință a lui. Și nevrând patriarhul să încuviințeze o rea credință ca aceea a împăratului, se mânia împăratul asupra lui foarte tare.

Iar mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amândouă părțile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici și mai ales de eparhii Eterie și Adeia, a strâns o adunare fără de lege din episcopii cei de un gând cu ei, și a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Și, purtând clevetiri mincinoase cu mărturii așijderea asupra celui nevinovat și sfânt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă și a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfânt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie, iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios și lingușitor. Iar Sfântul Eutihie, pe 22 ianuarie, la pomenirea Sfântului Apostol Timotei, a fost scos de mâinile ostașilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergând cu arme și cu sulițe, și ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfântul și singur l-a dezbrăcat de arhiereștile veșminte și l-a trimis la izgonire în țara Amasiei. Apoi nici el însuși n-a scăpat de dumnezeiasca răzbunare; căci la vremea sa, el împreună cu cel de un gând și de un obicei prieten al său, Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogății și de viață, și într-o zi amândoi, la 3 octombrie, cu dreaptă judecată au fost osândiți la moarte pentru răutățile lor și cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie, fiind dus în părțile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post și rugăciuni și tămăduia neputințele omenești, cu darul lui Hristos, făcând multe minuni, dintre care unele se pomenesc aici.

Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Androghin, era în mare mâhnire, împreună cu soția sa, că li se nășteau copiii morți. Adică mai înainte de a ieși din pântecele maicii, cel ce se năștea murea. Deci a alergat cu rugăminte și cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecând șunamiteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, că doar și-ar vedea ei vii roadele însoțirii lor. Iar el, ungându-i pe amândoi cu sfânt untde­lemn de la făcătoarea de viață Cruce și de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pântece - căci femeia era îngreunată să-i puneți numele Petru și va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lângă dânsul - scriitorul vieții acestuia a zis: „Dar de se va naște parte femeiască, cum se va numi?”. Iar sfântul, prorocind, grăia că parte bărbătească se va naște și Petru să se numească.

Și după împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească și l-a numit Petru, și a fost viu și a crescut. Și a mai născut după aceea și alt fiu, pe care, ducându-l în brațe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se nu­mească Ioan, de vreme ce în biserica Sfântului Ioan a auzit Domnul rugăciunea voastră”. Și au ajuns acei prunci în vârstă înaintată și moștenitori ai părinților lor.

Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut și surd, cu numele Nunehie, iar sfântul ungându-l cu sfânt untdelemn, i-a deschis auzul și i-a dezlegat limba, făcându-l a auzi și a vorbi.

Un oarecare din clericii bisericești, cu numele Chirii, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut și jumătate mort, și nici a muri, nici a trăi nu putea. Și pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos și grăitor.

Iarăși din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavând nici puțină carne, decât oasele și pielea, care nu putea să mănânce altceva decât sugea puțin de la pieptul maicii sale. Și acela s-a tămăduit prin mâinile sfântului, fiind uns cu untdelemn sfânt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meșter din Amasia, căzând într-o boală năprasnică și fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porțile morții, prin rugăciunile Sfântului Eutihie, plăcutul lui Hristos și cu ungerea sfântului untdelemn.

O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuința sa, cu fiul său de șapte ani, împreună cu alți oameni, dar, întâmpinându-i vicleanul diavol de năprasnă, a rănit pe prunc la picioare și se tăvălea acesta pe pământ, neputând nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luându-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mâini în mănăstire la fericitul patriarh, rugându-se cu lacrimi, ca să se milostivească pentru dânsa și să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obișnuita lui doctorie, prin rugăciune și prin sfântul untdelemn l-a făcut sănătos, încât umbla bine ca și mai înainte.

Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfântul o fecioară tânără, care nu putea să se împărtășească cu Tainele dumnezeiești. Căci atunci când venea vremea împărtășirii, îndată năvălea asupra ei frică și cu­tremur și striga, întorcându-se și fugind de sfintele Taine. Iar dacă cândva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcând pentru dânsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel viclean. Iar fecioara, dobândind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtășire, din mâinile arhiereului.

Un tânăr care știa bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetățean al Amasiei, și luând de pe pereți zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Deci era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de rușine, pe care când a început a o șterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea i-a vătămat mâna cu o boală cumplită, care se numește cancer. Și curgea mâna lui și se umpluse de puroi, și era o rană netămăduită, încât toți cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tânărul fiind în durerea aceea și în mâhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tânguire, cerând ajutor sănătății sale. Iar sfântul, făcând rugăciune către Dumnezeu pentru el și ungându-i mâna cu untdelemn sfințit, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit și l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mână tămăduită, tânărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ștergând asemănarea zeiței celei fără de rușine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfințitul Patriarh Eutihie.

Asemenea și mâna altui tânăr, vătămată cu o boală netămă­duită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfântul. Iarăși, pe un îndrăcit l-au dus la sfântul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și i-a uns fruntea cu sfântul untdelemn, rănind puterea drăcească ca și cu o suliță de foc. Și a început tânărul acela cu un glas înfricoșat a răcni, scrâșnind cu dinții, încât se vedea că era muncit nu de un diavol, ci de mai mulți. După aceea, înțepenind, zăcea la pământ ca un mort și după puțin timp aceleași și mai cumplite pătimea mai multe zile. Iar sfântul se minuna, pentru ce atât de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tânărul acela, și a poruncit lui Eustatie, preotul său și scriitorul vieții acestuia, ca să întrebe pe acel tânăr, cine și de unde este, ce fel îi este petrecerea și faptele lui și cum i s-a întâmplat îndrăcirea aceea”.

Deci, fiind întrebat tânărul, pe toate cele despre sine le-a mărturisit cu de-amănuntul, zicând: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfântului Ioan din Acropoli, și am lepădat de pe mine rânduiala monahicească și m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeți, iar voi, dacă puteți ceva, ajutați-mă”. Aceasta auzind-o sfântul și făcând pentru dânsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfatuia pe acel tânăr să se întoarcă iarăși în mănăstirea sa, la monahiceasca rânduială. Și după ce tânărul a făgăduit cu hotărâre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere­ului lui Dumnezeu, Eutihie.

Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerând tămă­duire, și a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducându-se cu aproapele său la judecată, s-a jurat cu nedreptate. Și cu pedeapsa lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzându-și vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, și ducându-l alții, a mers cu pocăință la acel făcător de minuni, mărturisindu-și păcatul său și căuta tămăduire de boala sufletească și de cea trupească. Și le-a câștigat pe amândouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, și prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, și s-a dus întru ale sale, văzând cu ochii ca mai înainte. încă și mulțime fără de număr de bărbați, femei și copii, cu felurite boli, alergau la acest bun doctor și toți câștigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.

În timpul năvălirii perșilor, mulți oameni din cetățile pustiite și robite de primprejur adunându-se la Amasia și fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut ca în mănăstirea sa să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, când iconomii au spus sfântului că nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci și singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grâul și făina s-au sfârșit, el intrând în hambar și lipsa aceea desăvârșită văzând-o, s-a rugat lui Dumnezeu și mângâind pe frați, a zis: „Nădăjduiți și credeți spre Dumnezeu, că cele ce dați celor ce au trebuință, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, așa și la noi acum nu vor lipsi cele de trebuință, ci vor mânca toți, se vor sătura și vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.

Și a fost aceea după credința și după cuvântul sfântului, căci pâinile împărțindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuținau, ci și mai mult se înmulțeau. Și cu cât mai mult se cheltuia mâncarea la cei ce veneau, cu atât mai mult toate se înmulțeau în hambar și în cămară. Deci toți străinii și casnicii s-au hrănit din destul în zilele acelea de foamete.

Încă și de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întâmplat că era în Amasia - ducându-se la slujba împărătească undeva -, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria fiind atunci curopalat. Pe acela luându-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule curopalate, deși eu sunt păcătos, însă sunt rob și preot al Dumnezeului meu, Care m-a înștiințat că tu vei împărăți după moartea unchiului tău. Deci caută să nu zăbovești îndeletnicindu-te în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvârșirea voii Domnului degrabă”.

Auzind aceasta, Iustin a mulțumit lui Dumnezeu și cerea de la sfântul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă și lui Tiberie comitul, care avea să împărățească după Iustin, i-a făcut înștiințare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dânsul pe când era în Siria:

„Acum din parte ți-a dat ție Dumnezeu povățuirea poporului, dar fără zăbavă îți va încredința ție și desăvârșit ocârmuirile împărăției”. Acest lucru s-a împlinit după aceea.

Și murind împăratul Iustinian și venind la împărăție nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constanti- nopolului, sfârșindu-și viața, preasfințitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani și opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întâmpinându-l toți pe mare și pe uscat și strigând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Și și-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmașii lui cei mai sus amintiți, eparhii Eterie și Adeia, au fost pedepsiți cu moartea.

Și a petrecut celelalte zile ale vieții sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învățături și cu faceri de minuni. Pentru că moli­ma ce năpădise de năprasnă, cu rugăciunea a potolit-o și pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea și el singur vrând să plătească fi­reasca datorie, a căzut în boală trupească la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos și a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberiu. Și a proorocit sfântul împăratului, că degrabă după dânsul se va sfârși, lucru care s-a și împlinit. Că bolind preasfințitul Eutihie în săptămâna luminată, a chemat în Duminica Tomii tot clerul său și dându-le pace, binecuvântare și cea din urmă sărutare; după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morții celei vremelnice întru Domnul, iar sfântul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată și veșnică la sfinții ierarhi.

El a stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani și șase luni, iar toți anii de la nașterea sa au fost șaptezeci. Și a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaștele sfinților apostoli Andrei, Timotei și Luca.

Iar după mutarea preasfințitului Patriarh Eutihie, dreptcredin­ciosul împărat Tiberiu a trăit numai patru luni și trei zile și s-a săvârșit cu pace, după proorocia sfântului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.

Notă: Nichifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian când era să moară, urmând marelui împărat Constantin, care, fiind aproape de sfârșitul său, și-a făcut testament ca preasfințitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; așa a făcut și Iustinian, poruncind cu așezământ lui Iustin, nepotul său, care avea să ia împărăția după dânsul, ca pe preasfințitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci este și aceasta de crezut, că înaintea sfârșitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres și s-a sfârșit în dreapta credință. De aceea Biserica îl pomenește pe el cu împărații cei dreptcredincioși și întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 noiembrie, pentru lucrurile cele multe și bune ale lui, pentru osârdia către Dumnezeu și pentru pocăința lui.

Citește alte articole despre: sfânt, patriarh, ierarh

Ultimele din categorie