Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând valul timpului și spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.

Acum în Ceruri, el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia și patriotismul său.

Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viță veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor și poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Cel mai mult ii plăcea să citească Viețile sfinților.

Moșia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, își petrecea toată vara la mănăstire.

La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava. În acești ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.

În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocației sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Pǎrinții însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.

În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. În ceea ce-l privește pe însăși părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoștea, povestește cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se afla în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el – anume că, pe el vor să-l facă episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfășoară o activitate rodnică, în organizarea unor societăți filantropice și de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze și de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiați locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucat „sfântul vostru binecuvântează lagărul în fiecare noapte din toate cele patru parți”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populatiei locale. El primește sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda și Franța. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă.

În anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

La San-Francisco, Vlădica Ioan a găsit comunitatea scindată și construcția marii catedrale în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit.

În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frația preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, două trǎsǎturi principale ale caracterului său. Înainte de toate – strictețea în tot ce se referea la Biserică și la Tradiție. Era un apărător consecvent al legii creștine. Interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică.

Precum Pǎrinții din vechime, care s-au văzut siliți să acorde o atenție specială ereziilor triadologice și hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistență statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria în cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mișcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreștină.

Cu toate acestea, Vlădica a rămas în memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia și chiar prin ceea ce se numește „nebunie întru Hristos”.

Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a și fost mereu, de când devenise arhiereu.

În 1966, după trecerea în veșnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea în timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flǎcǎrilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus și, în sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili să prețuiască (poate din cauza că acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica își orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ să se gândească cât de imprevizibile și chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omenești. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri și ospicii. Slujea desculț și în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci și în rândul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor față de credință prin următoarele cuvinte: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”

În toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut și venerat în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reținea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – fǎcǎtorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale și America de Nord.

În epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale și a rătăcirii minților, el a crezut de cuviință să trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei și Palestinei, care, exprimându-ne prin cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit până la urmă.