Viaţa Sfântului Mare Mucenic Areta

17 August 2012 Vieţile Sfinţilor
 

    Când în pământul grecesc domnea Iustin, iar în Etiopia domnea Elezvoi, împăraţii cei dreptcredincioşi şi buni, în acea vreme în Arabia, care demult se numea Sava, iar acum se numeşte pământul omeriţilor, s-a ridicat un împărat fărădelege, anume Dunaan, evreu necredincios, hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi mare vrăjmaş al credincioşilor, care avea pe toţi sfetnicii, slujitorii şi ostaşii săi, ori evrei, ori păgâni, care se închinau soarelui, lunii şi idolilor. Aceasta se sârguia să izgonească pe toţi creştinii din împărăţia lui şi să piardă din pământul omeriţilor pomenirea preamarelui nume al lui Iisus Hristos. El prigonea mult Biserica lui Dumnezeu, chinuind şi ucigând pe credincioşii care nu se supuneau poruncii lui şi nu voiau să ţină legea lui.

     Auzind despre aceasta Elezvoi, împăratul Etiopiei, precum că Dunaan a poruncit în ţara sa prigoană asupra creştinilor, s-a mâniat foarte tare şi, adunându-şi ostaşii, a pornit asupra acestuia cu război. După multe lupte, l-a biruit şi, făcându-l tributar, s-a întors în pământul său. Iar Dunaan, după puţină vreme, iarăşi s-a sculat asupra lui Elezvoi, nesocotind aşezământul ce se făcuse şi, adunându-şi toată puterea sa, a pierdut pe toţi ostaşii lui Elezvoi, care erau lăsaţi ca să păzească cetăţile şi mai mult s-a înarmat asupra creştinilor. A poruncit pretutindeni ca creştinii ori să primească credinţa evreiască, ori să fie ucişi fără milă.

     În împărăţia lui nu era nimeni care să îndrăznească a mărturisi pe Hristos, decât numai într-o cetate care se numea Negran, numai acolo se slăvea numele lui Iisus Hristos. Acea cetate mare şi cu mult popor era sub stăpânirea lui Dunaan. Acolo a strălucit sfânta credinţă din vremea când Constantie, fiul marelui Constantin, trimitea solii săi la locuitorii din Sava, care acum se numesc, după cum s-a zis mai sus, omeriţi, trăgându-şi seminţia lor din Hettura, femeia lui Avraam. Ajungând acolo bărbaţii cei de Dumnezeu înţelepţiţi şi îmbunătăţiţi, trimişi de la împăratul Constantie, care au împăcat pe împăratul acelei ţări cu daruri, acei soli au învăţat pe oameni credinţa în Iisus Hristos şi au zidit biserici. De atunci înflorea dreapta credinţă în Negran şi sporea învăţătura creştinească, se înmulţeau cetele monahiceşti, se zideau mănăstiri şi întru toate rânduielile se păzea curăţia. În sfârşit, sporeau credincioşii întru multe bunătăţi. Apoi aceia nu lăsau pe nici unii de altă credinţă să locuiască între dânşii, nici elini, nici evrei, afară numai de ei singuri care se aflau acolo ca fiii unei maici, ai soborniceştii şi apostoleştii biserici, vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cinste.

     Zavistuind diavolul dreapta credinţă a numiţilor locuitori, a înarmat asupra lor pe Dunaan evreul, care, auzind că creştinii din cetatea Negran nu se supun poruncii lui şi nu voiesc să ţină cu dânsul, a pornit asupra lor cu toată puterea sa, plănuind două lucruri: să-i piardă pe creştinii din stăpânirea sa şi să mâhnească prin pierderea creştinilor pe Elezvoi, împăratul Etiopiei. Drept aceea, ajungând la cetate, a înconjurat-o cu mulţime de ostaşi şi a săpat cetatea împrejur, crezând că o va cuceri degrabă şi pe cei ce vieţuiau într-însa să-i ucidă fără cruţare. El zicea către cetăţeni: "De voiţi să câştigaţi de la mine milă şi să rămâneţi vii, aruncaţi jos semnele cele blestemate - aşa numea ticălosul sfintele cruci - pe care le-aţi înălţat pe vârfurile bisericilor celor înalte şi vă lepădaţi de Cel răstignit pe lemn".

     Purtătorii de arme împărăteşti umblau împrejurului cetăţii, strigând: "Supuneţi-vă împăratului, ca să rămâneţi vii şi să luaţi daruri de la dânsul, iar dacă nu vreţi, de foc şi de sabie veţi pieri". Însuşi Dunaan, deschizându-şi gura, clevetea pe Hristos şi pe creştini cu limbă hulitoare de Dumnezeu, zicând: "Citi necuraţi creştini am pierdut, citi preoţi şi monahi am ucis cu sabia, câţi am ars cu foc şi pe nici unul n-a izbăvit Hristos din mâinile mele, pentru că nici Hristos n-a putut să Se izbăvească din mâinile celor ce L-au răstignit şi acum am venit la voi, ca, ori să vă lepădaţi de Hristos, sau desăvârşit să vă pierd". Iar cetăţenii îi răspundeau: "Îndrăzneşti mult, o, împărate, cu limba ta, asupra Atotputernicului Dumnezeu. Te asemene cu Rampsak, voievodul lui Senaherim, care a grăit cu mândrie către Iezechiel: "Să nu te înalţe pe tine Domnul Dumnezeul tău spre Care nădăjduieşti". Dar n-a fost fără pedeapsă acea hulă, că într-un ceas câte mii de ostaşi a pierdut, bine ştii. Deci, fereşte-te să nu se întâmple tot aşa şi ţie, care huleşti pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat, Acela care ia sufletele boierilor şi pe tine poate să te sfărâme şi să-ţi prefacă în ţarina mândria ta cea multă şi de Dumnezeu hulitoare. Te lauzi ca, ori să ne întorci pe noi de la Hristos, ori să ne pierzi cu totul. Cu adevărat, mai degrabă vei putea să ne pierzi, decât să ne întorci de la Hristos, Mântuitorul nostru, pentru Care noi toţi suntem gata să murim".

     Împăratul, nesuferind să audă asemenea cuvinte, cu mai mare furie s-a mâniat şi a năvălit cu toate puterile asupra cetăţii. Socotea că de nu va lua cetatea cu război, apoi are s-o chinuiască cu foame, ţinând-o înconjurată multă vreme. Apoi, aflând împrejurul cetăţii foarte mulţi creştini prin sate şi prin pustii şi, prinzindu-i, i-a pierdut în multe feluri, iar pe alţii i-a dus în robie, silindu-i ca să ia cetatea. Însă creştinii, apărându-se cu tărie dinlăuntru, îi biruiau pe păgâni.

     Silindu-se împăratul cu puterile sale, în tot chipul, n-a reuşit să ia cetatea, nici să-i omoare cu foametea, căci ei aveau hrană îndestulată pentru mulţi ani. Nelegiuitul, nădăjduindu-se în aşteptarea sa, s-a gândit să-i înşele pe creştini cu un meşteşug subţire şi a trimis pe cineva în cetate, zicând cetăţenilor cu jurământ: "Nu voi face strâmbătate vouă, nici vă voi întoarce pe voi de la credinţa voastră, dar cer de la voi numai obişnuita danie cu care îi sunteţi datori împăratului vostru. De aceea, să-mi deschideţi cetatea ca să intru s-o văd şi apoi să iau dania obişnuită de la voi. Mă jur pe Dumnezeu şi pe Lege că nu vă voi face vouă nici un rău cât de mic, ci vă voi lăsa în pace ca să vieţuiţi în credinţa voastră". Iar cetăţenii i-au răspuns: "Noi, creştinii, am învăţat din Sfintele Scripturi că să ne supunem împăratului şi să ne plecăm stăpânitorilor, deci de vei face aşa precum ne făgăduieşti nouă cu jurământ, că nu ne vei face nedreptate, nici nu ne vei întoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, îţi vom deschide cetatea şi vei intra ca un împărat şi îţi vei lua de la noi obişnuita dajdie, iar de ne vei face vreun rău, Dumnezeu, Cel ce aude jurămintele tale, să-ţi răsplătească ţie degrabă. Iar noi nu ne vom îndepărta de la Hristos, Mântuitorul nostru, chiar de ne-am lipsi, nu numai de averi, ci şi de viaţă". Împăratul iarăşi s-a jurat că nu le va face nici o supărare. Ei, crezând pe vulpea aceea, i-au deschis cetatea şi s-au închinat păgânului cu daruri.

     Împăratul, intrând cu toată puterea sa în cetate, ca lupul în turmă, îmbrăcat în piele de oaie, a înconjurat zidurile şi porţile cetăţii şi pe ostaşii săi i-a pus de pază. Apoi, văzând podoaba cetăţii, mulţimea poporului şi pe creştinii cei cinstiţi, i-a lăudat, căci încă îşi tăinuia planul cel viclean până la o vreme. Odihnindu-se puţin în cetate, a ieşit iar la trupele sale şi, vrând să înceapă acea fără de Dumnezeu prigoană pe care o gândise, a poruncit să vină la dânsul toţi bărbaţii cei cinstiţi şi căpeteniile cetăţii. Deci, au venit la dânsul, după poruncă, toţi cei ce erau în cetate, cinstiţii bătrâni, căpeteniile şi cei slăviţi şi bogaţi. Între dânşii era şi fericitul Areta, care era mai mare cu bătrâneţile şi cu priceperea, cu dregătoria şi cu cinstea, având nouăzeci şi cinci de ani şi care era boier şi voievod, căruia toată rânduiala cetăţii îi era încredinţată. Cu al lui înţelept sfat şi cu cârmuirea sa cea pricepută, cetăţenii s-au împotrivit vrăjmaşilor, cu vitejie multă, vreme îndelungată.

     Mergând cetăţenii cu Areta la nelegiuitul împărat, i-au adus lui cuvenita închinăciune şi i-au mulţumit că a făcut cu dânşii precum s-a jurat şi n-a adus nici o primejdie asupra lor. Aceasta zicea Areta, neştiind vicleşugul împăratului. Acesta însă, nemaiputând mult să-şi ascundă otrava vicleniei sale dinăuntru, a dat-o pe faţă, adică a săvârşit răutatea pe care o tăinuia. Jurământul pe care l-a dat cetăţenilor îl socotea că pe o jucărie copilărească şi a poruncit ca, legându-i pe toţi împreună cu Sfântul Areta, să fie păziţi pe de străji, apoi a trimis la casele lor ca să le fie jefuite averile. Apoi a întrebat unde este Pavel, episcopul lor, şi, aflând că au trecut doi ani de când a murit, a poruncit ca să-l dezgroape. Scoţându-i trupul, l-a ars cu foc şi cenuşa a aruncat-o în văzduh. Apoi, aprinzând un foc foarte mare, a adunat mulţimea preoţilor şi a clericilor, a monahilor şi a fecioarelor celor afierosite lui Dumnezeu şi i-a aruncat în foc, fiind în număr de patru sute douăzeci şi şapte de fiinţe. Astfel i-a ars pe ei, zicând: "Aceştia sunt pricina pierderii acelora pe care i-au sfătuit să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu". După aceea a poruncit propovăduitorilor lor ca, umblând prin cetate, să spună la toţi să se lepede de Hristos şi să vină la legea evreiască, precum era împăratul.

     Chemând înaintea sa pe căpeteniile acelea, adică pe creştinii pe care îi ţinea în legături, a început a grăi către dânşii, dar mai ales către Areta: "Ce nebuni sunteţi voi, pentru credinţa voastră în Cel răstignit şi credeţi în El ca într-un Dumnezeu! Oare doară poate să fie bătut Dumnezeu, neavând trup? Sau poate să moară cel fără de moarte? Oare nu sunt şi între voi din cei ce urmează lui Nestorie, care cinstesc pe Hristos, nu ca pe un Dumnezeu, ci ca pe un prooroc? Eu nu vă silesc ca să vă închinaţi soarelui şi lunii sau altei făpturi oarecare, nici nu vă silesc să jerfiţi zeilor păgâni, ci însuşi lui Dumnezeu şi Făcătorului a toată făptura". La aceste cuvinte Sfântul Areta, împreună cu însoţitorii săi, a răspuns: "Noi ştim că dumnezeirea nimic nu putea suferi, ci numai omenirea cea luată din Preacurata Fecioară, precum mărturisesc proorocii, despre care ştii şi tu. Omenirea a răbdat numai pentru noi, iar dumnezeirea a arătat-o Hristos Domnul prin minunile Sale cele negrăite. Ce trebuinţă avem noi de multă vorbă? Noi îl mărturisim pe El că este Fiul lui Dumnezeu şi grăim în numele întregului popor al cetăţii, că nu există chin pe care n-am fi gata să-l suportăm pentru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar despre credinţa lui Nestorie, cel blestemat de Sfinţii Părinţi, adunaţi la al treilea sinod din Efes, ce avem noi? Căci noi nu despărţim în Hristos două persoane, ci credem că omenirea Lui este unită cu dumnezeirea într-o singură persoană. Iar pe tine, care grăieşti cuvinte hulitoare asupra Domnului nostru, pentru o hulă ca aceasta şi pentru călcarea jurământului tău, te va ajunge degrabă dumnezeiasca pedeapsă". Împăratul, suferind acele cuvinte cu răbdare, pentru că se ruşina de înţelepciunea lui Areta, şi de cinstea celorlalţi creştini, a început cu cuvintele blânde a le îmbuna inimile, prin făgăduinţa darurilor şi a cinstei, vrând să schimbe credinţa lor şi râvna cea pentru Hristos, în fărădelege. Dar ei, ridicându-şi ochii ca dintr-o inimă şi parcă ar fi fost o singură gură, au strigat, zicând: "Nu ne lepădăm de Tine, unule Cuvinte al lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Care Te-ai născut din Preasfânta Fecioară, nici batjocorim cinstita Crucea Ta".

     Împăratul, văzând pe sfinţi neclintiţi în credinţă, a amânat chinuirea lor pentru altă vreme şi a poruncit să fie ţinuţi în legături, iar el s-a pornit spre popor, ucigând pe mulţi fără cruţare. Şi a poruncit ca să fie aduşi femeile şi copiii sfinţilor mucenici şi împreună cu cinstitele femei au venit mulţime mare de alte femei văduve, fecioare şi monahi. Pe acestea a căutat mai întâi să le înşele cu momeli, apoi le-a îngrozit cu chinuri, ca să se lepede de Hristos. Iar ele nu numai că nu voiau, dar şi defăimau cu ocări pe împărat şi mai ales fecioarele monahii strigau, ocărându-l pe el, pentru necredinţă. Iar el, nesuferind acele ocări, a poruncit ostaşilor să le taie pe toate. Iar ele alergau la moarte cu veselie. A fost între dânsele o minunată întrecere, căci monahiile fecioare mergând înainte sub sabie, grăiau către femei: "Ştiţi că noi în biserica lui Hristos avem cinstea de a fi înainte; aduceţi-vă aminte că noi, pretutindeni, avem locul cel de frunte, intrăm mai întâi în Biserica Domnului, ne apropiem mai înainte la Preacinstitele Taine şi şedem la cel dintâi loc. Deci, se cade ca şi aici să primim mai întâi cinstea mucenicească, mai întâi să murim şi să mergem mai înainte de voi şi mai înainte de bărbaţii voştri, la Mirele nostru, Iisus Hristos". Apoi şi femeile apucau una decât alta mai înainte, plecându-şi sub sabie grumazul. La fel şi copiii cei mici se înghesuiau între mame, grăbindu-se la moarte şi fiecare striga: "Tăiaţi-mă pe mine, tăiaţi-mă pe mine". O astfel de osârdie aveau ca să moară pentru Hristos, încât necuratul evreu Dunaan şi toţi boierii lui se mirau foarte tare. Iar nelegiuitul zicea: "O, cum a putut înşela pe oameni Galileanul, încât socotesc moartea întru nimic şi pentru El îşi pierd sufletele şi trupurile?".

     Era în cetatea Negran o văduvă, pe nume Singlitichia, de neam bun şi cinstit, frumoasă la faţă, dar la suflet şi mai frumoasă, bogată cu averea, dar mai bogată cu faptele bune şi care a rămas văduvă încă de tânără. Aceasta avea două fiice. Văduva, şezând în casa sa în post şi în rugăciuni, nevrând să se însoţească cu alt bărbat şi făcându-se mireasa lui Hristos, Îl slujea ziua şi noaptea, cu toate că era tânără de ani, însă cu înţelepciunea era bătrânăşi mai mult decât cei bătrâni a priceput poruncile Domnului. Despre aceasta auzind necuratul evreu Dunaan, a poruncit să o aducă cu cinste le el, împreună cu amândouă fiicele. După ce au adus-o, a căutat spre dânsa cu faţa veselă şi i-a zis cu glas blând: "Am auzit de tine, cinstită femeie, că eşti de neam bun, înţeleaptă şi pricepută, pentru care lucru mărturiseşte faţa şi privirea ta, precum că adevărate sunt cele spuse despre tine, deci că nu doreşti a urma femeilor celor nebune, pe care eu le-am pierdut pentru nebunia lor şi să nu mai socoteşti că Dumnezeu, pe Cel ce S-a răstignit pe cruce, pentru că a fost mâncător şi băutor de vin, prietenul vameşilor, petrecător şi potrivnic Legii strămoşeşti. Deci, să faci cele cuvenite bunului tău neam leapădă-te de Nazarineanul şi să crezi că noi, ca să fi cu împărăteasa în palatele ei, cinstită de toţi. Astfel vei petrece mai bine, scăpând de greutăţile ce se întâmpla în văduvie. Pentru că a ajuns până la noi vestea despre tine şi chiar se vede că tu ai mari bogăţii, multe slugi şi slujnice şi eşti cinstită de toţi, fiind tânăra şi frumoasă. Cu toate aceste fericiri nu ai voit să te măriţi cu alt bărbat şi se mai spune despre tine că eşti îmbunătăţită şi cu multă pricepere. Deci şi acum să cugeţi bine şi să fii desăvârşităîn pricepere. Ascultă-mi sfatul cel sănătos şi nu da în mâinile chinuitorilor frumuseţea şi tinereţea ta, precum şi fecioria fiicelor tale, căci vei suferi mai multă ruşine şi necinste decât chinuri, ci, încetând a slăvi pe Cel răstignit şi supunându-te legilor noastre, să gândeşti cele ce sunt folositoare ţie şi fiicelor tale".

     Iar fericită şi cinstita femeie cu multă înţelepciune a răspuns împăratului, zicând: "Se cade ţie, împărate, să cinsteşti pe Acela ce ţi-a dat stăpânirea şi acea porfiră şi diademă; şi mai ales ţi-a dat viaţa ca un Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, dar tu te-ai arătat nemulţumitor pentru o astfel de binefacere şi cu limbă îndrăzneaţă grăieşti de rău pe Făcătorul tău de bine. Oare nu te temi că un trăznet de sus are să te lovească? Tu voieşti a mă slăvi cu mare cinste, eu însă cinstea voastră că o necinste o socotesc şi nu voiesc să mă laude lumea aceea care huleşte pe Dumnezeul meu, nici nu voi fi nebună să locuiesc cu vrăjmaşii lui Dumnezeu în lăcaşurile păcătoşilor". Acestea auzindu-le împăratul, s-a umplut de mânie şi, căutând la boierii săi, a zis: "Vedeţi cum fără de ruşine ne vorbeşte această necurată femeie?" Apoi a poruncit să ia acoperământul de pe capul ei şi de pe capetele fiicelor ei şi aşa, cu capul descoperit şi cu părul despletit, să fie purtate prin cetate, cu batjocură şi cu necinste. Astfel fiind purtată cu necinste pe uliţele cetăţii, a văzut cum mulţimea femeilor plângea pentru dânsa, de o necinste şi ruşine ca aceea. Iar ea a zis către dânsele: "Ştiu, prietenelor, că vă este jale pentru mine, văzându-mă cu fiicele mele în această stare, dar să nu vă întristaţi, când eu mă bucur, nici să plângeţi când eu mă veselesc, căci ziua aceasta îmi este mie mai de bucurie decât ziua nunţii, căci pentru Mirele meu rabd acestea, Căruia fără de prihană I-am păzit văduvia mea şi Lui I-am logodit pe iubitele mele fiice. Acum mă bucur că Domnul meu priveşte la defăimarea mea, unde este mărturisirea mea şi ştie osârdia mea pentru El, pentru că n-am voit nici cinstea, nici bogăţiile, nici chiar viaţa cea vremelnică, ci numai una este dorinţa mea: ca să aflu pe Hristos şi să merg la El în ceata sfintelor muceniţe, ducându-I cu mine rodul pântecelui meu, adică pe fiicele mele. Deci rogu-mă vouă, surorile mele, nu plângeţi, ci mai ales vă bucuraţi cu mine, că merg să mă fac părtaşă cerescului Mire Iisus Hristos".

     Apoi iarăşi a fost adusă înaintea împăratului, care i-a zis: "Leapădă-te de Hristos ca să fii vie". A răspuns sfânta: "De mă voi lepăda de Hristos pentru viaţa cea vremelnică, apoi cine mă va izbăvi de veşnica moarte, care este în focul cel nestins". Şi căutând spre cer a zis: "Să nu-mi fie mie, o, împărate fără de moarte, să mă lepăd de Tine, Unule născut, Fiul lui Dumnezeu, şi să mă supun hulitorului şi călcătorului de jurământ, care cu înşelăciune a luat cetatea noastră şi acum prigoneşte biserica Ta cea sfântă". Iar împăratul, aprinzându-se de cumplită mânie, a răcnit: "O, necurată femeie, îndată voi zdrobi capul tău şi-ţi voi sfâşia carnea şi te voi arunca spre mâncarea câinilor. Atunci voi vedea de te va izbăvi din mâinile mele Nazarineanul, spre Care tu nădăjduieşti". Nişte cuvinte ca acestea ale împăratului nesuferindu-le fiica ei cea mai mare, care avea doisprezece ani, a scuipat în faţa împăratului şi îndată slujitorii cei ce stăteau de faţă au tăiat-o şi împreună cu dânsa şi pe sora ei cea mai mică au ucis-o cu sabia. Şi au căzut amândouă fiicele moarte, înaintea ochilor mamei lor cea vrednică de laudă. Apoi împăratul a poruncit ca să ia sângele lor şi să-l ducă la gura maicii lor ca să-l bea. Iar ea gustând, a zis: "Te slăvesc pe Tine Doamne, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit a gusta jertfele cele curate ale sărmanelor mele fiice. Ţie, Hristoase Dumnezeule, Îţi aduc această jertfă a mea, înaintea Ta pun aceste muceniţe fecioare care au ieşit din pântecele meu, cu care, numărându-mă şi pe mine, du-mă în cămara Ta şi, precum zice David, "arată pe maică veselindu-se de feciori". După aceea împăratul a poruncit să-i taie capul. Astfel s-a dus maica cu fiicele sale la veselia cea veşnică. Apoi împăratul zicea cu jurământ: "N-am văzut în viaţa mea aşa frumoasă femeie şi aşa frumoase fecioare ca acestea, care nici frumuseţile, nici viaţa lor nu şi-au cruţat-o".

     A doua zi împăratul a stat la un loc mai înalt şi a chemat la dânsul pe Areta cu toţi tovarăşii lui, care erau în număr de trei sute patruzeci. Stând de faţă împăratul, a căutat pe Areta, ca spre cel mai bătrân, şi a zis: "Tu, nesocotitule, te-ai sculat asupra stăpânirii noastre şi toată cetatea ai ridicat-o asupra noastră, învăţând pe oameni a se împotrivi nouă. Tu ai înşelat pe oameni, ca să asculte cuvintele tale ca pe nişte legi, iar de legile şi poruncile noastre să se lepede. Tu ai învăţat poporul să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu şi pe Cel ce nu şi-a ajutat Sieşi când era răstignit, pe Acela toţi să-L aibă ajutor. Pentru ce nu ai urmat tatălui tău care, stăpânind în Negran, se supunea împăraţilor care au fost mai înainte decât noi? Deci, să fii chinuit, tu şi toţi cei care te ascultă pe tine, precum au fost bărbaţii şi femeile care mai înainte s-au dat morţii şi au fost ucişi de noi, şi cărora Fiul Mariei şi al teslarului cu nimic nu a putut să-i ajute". Iar bătrânul îl asculta, suflând cu greu, cuvintele mândre ale împăratului urât de Dumnezeu. Apoi, suspinând din adâncul inimii, a zis: "Nu eşti tu, împărate, pricina tuturor lucrurilor ce se fac, ci cetăţenii noştri sunt vinovaţi, că nu au ascultat sfatul meu. Pentru că eu le-am dat sfatul să nu deschidă cetatea ţie, omului celui viclean şi înşelător, ci să se lupte cu tine vitejeşte. Iar ei nu au luat aminte la cuvintele mele. Eu voiam să ies cu puţinii mei tovarăşi înaintea ta, precum a făcut-o odată Ghedeon contra madianiţilor. Pentru că nădăjduiam spre Hristosul meu, Cel hulit de tine acum, Care m-ar fi ajutat să te întrec, să te biruiesc şi să te calc pe tine, nelegiuitule călcător de jurământ, cel ce nu-ţi mai aduci aminte de aşezămintele cele hotărâte, prin care cu jurământ te-ai făgăduit să păzeşti cetatea şi pe cetăţeni".

     Unul dintre cei care şedeau cu împăratul, a zis către sfânt: "Oare aşa vă învaţă pe voi legea lui Moise, ca să necinstiţi pe unsul Domnului? Pentru că zice: "Pe stăpânitorul poporului tău să nu-l grăieşti de rău". Dar şi scriptura voastră învaţă a-l cinsti pe împărat, nu numai pe cel bun şi blând, ci şi pe cel îndărătnic". Iar sfântul a răspuns: "Oare nu ai auzit ceea ce s-a zis lui Ahav, prin Ilie proorocul, când Ahav a zis către Ilie: Tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Iarael? Iar Ilie a răspuns: "Nu răzvrătesc eu pe Israel ci numai tu şi casa tătîne-tău". Vezi că nu numai pe Ahav singur, ci şi toată casa lui a mustrat-o şi a defăimat-o şi cu aceasta n-a stricat legea. De aceea, tot cel ce cu dreaptă credinţă cinsteşte pe Dumnezeu, nu strică legea când mustră pe împăratul cel necurat pentru a lui păgânătate şi care nu se teme a huli cu gura sa asupra cerului şi asupra Ziditorului. Văd că voi nu vă îngrijiţi de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, iar pe noi vă sârguiţi să ne aduceţi să facem cele ce faceţi voi. Iar tu, împărate nedrept, nelegiuit şi fără de omenie, oare ai făcut cu noi aşa precum ai făgăduit? Oare astfel de dreptate se face din partea împăratului? Oare aşa au fost împăraţii mai înainte de tine? Cu adevărat n-au fost aşa, ci buni, blânzi, drepţi şi milostivi, păzindu-şi hotărât cuvântul lor şi arătând poporului bunăvoinţă. Iar tu, călcătorule de jurământ, nu te poţi sătura de sângele creştinilor. Deci să ştii că Dumnezeu Atoateştiutorul degrabă îţi va lua scaunul împărătesc şi-l va da unui om credincios şi bun, care va întări şi va înălţa neamul creştinesc şi va zidi Biserica, pe care tu cu foc ai ars-o şi ai surpat-o la pământ. Eu sunt fericit că la adânci bătrâneţi, având nouăzeci şi cinci de ani, văzând pe fiii fiilor mei şi pe fiicele fiicelor mele, primesc cunună mucenicească şi aduc jertfă lui Dumnezeu o cetate cu atât de mult popor".

     Apoi, întorcându-se spre popor şi spre ai săi împreună pătimitori, a început a grăi aşa: "Bărbaţi creştini, prieteni şi cunoscuţi, ne-am amăgit crezând jurământul şi înşelătoarele cuvinte ale acestui împărat fără de Dumnezeu. Iată, acum vedem nedreptatea lui şi auzim cuvintele lui cele hulitoare de Dumnezeu. Mai bine am fi făcut dacă ne-am fi împotrivit lui cu război şi am fi stat tari până la sfârşit, că ne-ar fi ajutat nouă Dumnezeu să-l biruim. Dar de vreme ce s-a făcut aşa şi ni se spune acum de faţă, că ori să ne supunem vrăjmaşului şi să petrecem în ruşine viaţa vremelnică sau, nesupunîndu-ne lui, să câştigăm sfârşit fericit; de aceea să ne sârguim să moştenim slava cea fără de moarte, prin pătimire, pentru că ce este mai slăvit decât mucenicia? Şi ce este mai cinstit decât a pătimi pentru Hristos? De mult am avut gând şi dorire să rabd munci pentru Hristos şi acum, câştigându-mi dorinţa şi aflând ceea ce am căutat, mă bucur şi, iată, sunt gata să mor îndată. Voi, o, fraţilor să nu fiţi fricoşi şi mici la suflet şi să iubiţi viaţa vremelnică, ca pentru viaţa cea vremelnică să vă lipsiţi de viaţa cea veşnică şi să poată judecătorul a se lăuda, dacă pe vreunul din noi, înfricoşându-l prin îngrozirea sa, l-ar depărta de sfânta credinţă. Atunci el s-ar înălţa prin mândria sa şi astfel, biruind pe toţi, mai mari hule va aduce asupra Fiului lui Dumnezeu. Dar de se va afla cineva dintre noi care să se teamă de moarte şi să gândească a se lepăda de Hristos şi de viaţa cea veşnică, acela îndată să iasă din mijlocul nostru şi să se despartă de noi, care suntem un suflet şi un gând, şi să nu mai poarte în zadar numele de creştin. Cel ce se va lepăda de Tine, Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, pentru vremelnica viaţă, să nu aibă parte de ea. Dacă cineva din neamul meu şi dintre vecinii mei, cuprinzându-se de pofta vremelnicilor bunătăţi, Te-ar lăsa pe Tine, Ziditorule, şi ar merge în urma împăratului celui necurat, aceluia să nu-i faci parte, o, Hristoase Împărate, să se mângâie de acelea ce se par a fi bune şi mângâietoare, ci să-i faci parte de toate cele potrivnice şi rele".

     Când grăia aceasta sfântul, toată mulţimea creştinească vărsa lacrimi fierbinţi şi zicea: "Îndrăzneşte, povăţuitorule şi învăţătorule al nostru, că nimeni nu te va lăsa pe tine! Nimeni din soborul nostru nu se va despărţi de tine! Iată, noi toţi suntem gata să murim înaintea ta pentru Hristos şi să câştigăm acel fericit sfârşit". Iar sfântul le-a răspuns: "Eu voi merge înaintea voastră să mor şi, în felul acesta, vă voi fi vouă povăţuitor, că precum în cetate întâiul loc mi l-aţi încredinţat, aşa şi aici, să mă lăsaţi să stau eu mai întâi înaintea lui Hristos". Apoi sfântul a continuat: "Dacă vreunul din fiii mei va rămâne viu în credinţa cea sfântă, acela să fie moştenitorul averilor mele, din care trei sate le dau sfintei biserici, care degrabă se va ridica, pentru că acest nelegiuit împărat vă pieri în curînd, iar Biserica lui Hristos în această cetate se va ridica şi va înflori ca o foarte frumoasă floare, stropită cu sângele robilor Lui, care sunt atât de mulţi". Acestea zicându-le, sfântul a binecuvântat poporul şi, înălţându-şi mâinile şi privind cu ochii spre cer, a zis: "Slavă Ţie, Doamne, de toate acestea!". Şi, întorcându-se către împărat, i-a zis: "Te laud pe tine, împărate, că mi-ai îngăduit şi nu mi-ai întrerupt cuvintele mele şi mi-ai dat vreme să vorbesc cu prietenii mei. Iar acum să nu zăboveşti mai mult, ci să faci ceea ce voieşti, căci te-ai încredinţat că nu ne lepădăm de Hristos şi nu urmăm nelegiuirile tale".

     Apoi împăratul, văzându-i neschimbaţi, i-a osândit pe toţi la moarte. Au dus pe sfinţi la un pârâu care se numea Odias, ca acolo să le fie tăiate capetele. Sosind la locul hotărât, sfinţii au făcut rugăciune, zicând: "Doamne, Doamne, puterea mântuirii noastre, umbrit-ai peste capul nostru în ziua de război, iar acum scoate-ne pe noi în viaţa cea veşnică, că n-am iubit nimic mai mult decât pe Tine, nici patria, nici neamul, nici bogăţiile, ci pe toate le-am părăsit pentru Tine. Încă şi viaţa noastră am defăimat-o şi ne-am socotit că nişte oi duse la înjunghiere. Deci, cu smerenie ne rugăm Ţie, izbăveşte sângele robilor Tăi, înalţă mâna asupra mândriei împăratului cel necurat, primeşte întru apărarea Ta pe fiii celor ce mor pentru Tine, întăreşte cetatea care se laudă cu cinstitul său sânge, cu crucea şi cu pătimirea. Vezi ce au făcut vrăşmaşii Tăi: au stricat buna ei podoabă, au ocărât sfinţenia Ta, au ars cu foc Sfântul Tău locaş, pe care Te rugăm să-l ridici la loc, dând sceptrul împăraţilor credincioşi". Astfel rugându-se sfinţii, ostaşii au început a-i tăia. Mai întâi l-au tăiat pe Sfântul Areta, ca pe un povăţuitor creştinesc ce se afla, apoi pe toţi ceilalţi trei sute patruzeci de sfinţi mucenici. Astfel şi-au găsit ei fericitul sfârşit.

     O femeie credincioasă din aceeaşi cetate avea cu dânsa un copil mic, care nu avea mai mult de cinci ani. Văzând uciderea cu sabia a sfinţilor mucenici, a alergat la dânşii şi, luând puţin sânge de la ei, s-a uns pe ea şi pe fiul ei. Umplându-se de râvnă, îl blestema pe împărat şi cu mare glas zicea: "Să i se întâmple acestui evreu precum i s-a întâmplat lui Faraon". Iar ostaşii, prinzind-o, au dus-o la împărat şi i-au spus lui toate cele grăite de dânsa. Împăratul nu a lăsat-o pe ea să grăiască mai mult, nici n-a întrebat-o nimic, ci a poruncit ca îndată să fie arsă în foc. Şi a fost aprins un foc mare şi chinuitorii au legat-o pe acea cinstită femeie ca s-o arunce în foc. Atunci micuţul ei copil a început a plânge şi a alergat la împărat şi cu ochii plini de lacrimi a căzut la picioarele lui, rugându-l s-o dezlege pe maica lui. Iar împăratul, luându-l în braţele sale, pentru că pruncul era frumos şi vorbea bine, i-a zis: "Pe cine oare iubeşti mai mult, pe noi sau pe maica ta?" Iar pruncul i-a răspuns: "Pe maica mea o iubesc şi am venit să mă rog ţie ca să fie dezlegată şi ea mă va lua cu dânsa la chinuri, despre care adeseori îmi spunea". Şi l-a mai întrebat împăratul: "Ce sunt chinurile de care grăieşti tu?". Iar pruncul, umplându-se de darul lui Dumnezeu care lucra într-însul, a răspuns împăratului: "Chinurile sunt a muri pentru Hristos şi iarăşi a învia". L-a întrebat împăratul: "Cine este Hristos?" Iar pruncul a răspuns: "Să vii cu mine la biserică şi eu ţi-L voi arăta pe Iisus Hristos". Şi iarăşi, privind spre maică să, plângea, zicând către împărat: "Lasă-mă să mă duc la maica mea". Iar împăratul i-a zis: "Pentru ce-ai venit la mine şi ai lăsat pe maica ta? Deci, să nu mergi la dânsa, ci să fii cu noi şi îţi voi da ţie mere şi nuci şi din toate roadele cele bune".

     Acestea împăratul le spunea că un copil naiv, crezând că el nu are pricepere. Dar pruncul, covârşind anii cu înţelepciunea, răspundea cu pricepere, zicând: "Nu voi fi cu voi, ci voi fi cu maica mea, pentru că eu socoteam că tu eşti creştin şi de aceea am venit la tine să te rog pentru maica mea, dar tu eşti evreu şi pentru aceea nu voi fi cu tine, nici nu voi lua ceva din mâinile tale, ci voiesc numai să mă laşi să mă duc la maica mea". Atunci împăratul s-a mirat de înţelepciunea celui mic copil care, atunci când a văzut că maică să este aruncată în foc, l-a muşcat tare pe împărat şi, durându-l tare, acesta l-a aruncat din braţe, poruncind unui boier care stătea în faţa sa să ia copilul şi să-l educe în legea evreiască şi în lepădarea de Hristos. Boierul, mirându-se de priceperea pruncului, l-a luat şi l-a dus în casa sa. Întâlnindu-se cu un prieten a stat şi i-a spus cele ce s-au întâmplat cu acel prunc. Stând ei în apropiere de focul în care a fost aruncată sfânta lui maică, pe când vorbeau între ei, pruncul s-a smuls din mâinile celui care-l ţinea şi, alergând degrabă, s-a aruncat în foc, cuprinzând-o pe maică să care ardea şi a ars şi el împreună cu ea. Astfel maica şi fiul au fost jertfă şi ardere de tot, cu bună mireasmă lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu, Celui ce a înţelepţit aşa pe pruncul acela, încât s-au împlinit întru dânsul cuvintele prooroceşti: "Din gura pruncilor şi a sugătorilor ai săvârşit laudă pentru vrăjmaşii Tăi, ca să sfărâmi pe vrăjmaşul şi pe izbăvitorul".

     Pe când se petreceau acestea toţi boierii şi voievozii împăratului celui fărădelege aveau jale de atât de multă vărsare de sânge creştinesc şi, apropiindu-se de împărat, l-au rugat să înceteze cu aceasta şi să nu piardă cetatea din care luau multă dijmă în toţi anii. Nelegiuitul împărat a făcut după cererea lor, a încetat de a vărsa sângele cel nevinovat, însă a luat multe mii de copii şi de fecioare din cetatea aceea şi din toate hotarele Negranului: pe unii i-a luat în robie pentru el, iar pe alţii i-a dat boierilor şi ostaşilor care i-au vrut. Apoi toată cetatea, care mai înainte slujea Sfintei Treimi în linişte, a împovărat-o cu grea împilare şi aşa s-a întors la scaunul său.

     Întorcându-se la treburile sale nelegiuitul şi lepădatul de Dumnezeu evreu, s-a arătat foc din ceruri care toată noaptea a luminat văzduhul. Pentru acest lucru Dunaan şi ostaşii lui s-au înspăimântat. Apoi focul a căzut pe pământ ca o ploaie şi pe mulţi i-a vătămat. Acesta era semnul lui Dumnezeu şi început pentru izbândirea vărsării sângelui. Însă împăratul nelegiuit, că alt Faraon, n-a vrut să se îndepărteze şi nu s-a smerit sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ci cu atâta mânie se îndrăcise asupra creştinilor, încât nu numai în pământul său, dar şi în alte ţări şi împărăţii se silea să-i dezrădăcineze pe creştini. A trimis pe solii săi la împăratul Persiei, rugându-l pe el să facă asemenea ca dânsul şi să-i ucidă pe toţi creştinii care sunt în stăpânirea sa, dacă voieşte ca milostiv să-i fie soarele şi tatăl Soarelui, Dumnezeul evreiesc, pentru că perşii cinstesc Soarele ca pe un Dumnezeu şi, vrând ca să-l înarmeze împotriva creştinilor pe împăratul perşilor, numea pe Dumnezeul evreilor tată al Soarelui. A mai scris şi la stăpânitorul sarazinilor, Alamundar, făgăduindu-i mult aur, ca să-i ucidă pe creştinii care erau sub stăpânirea lui.

     Toate aceste auzindu-le dreptcredinciosul Iustin, împăratul grecesc, s-a mâniat foarte tare şi inima i s-a întristat de o aşa prigoană împotriva creştinilor. A trimis scrisori la Arsenie, arhiepiscopul Alexandriei, ca să-l îndemne pe Elezvoi, împăratul Etiopiei, să pornească război împotriva necuratului împărat evreu, răzbunând sângele creştinesc. Apoi a trimis scrisoare şi la împăratul Elezvoi, înştiinţându-l despre toate cele ce au suferit creştinii omorâţi de Dunaan şi mai ales creştinii din cetatea Negran, şi l-a mai înştiinţat şi despre solii trimişi la împăratul perşilor şi la stăpânitorul sarazinilor, prin rugăminte şi prin aur înarmându-l pe el să se ridice împotriva vărsării sângelui creştinesc. Apoi Iustin ruga în scrisoare pe Elezvoi, ca pe cel care îşi avea hotarele aproape de Dunaan, să se ridice asupra acelui hulitor de Dumnezeu şi nesăţios de sânge creştinesc. La fel şi pe Asterie, arhiepiscopul, îl deştepta şi îl îndemna la război şi cu tot dinadinsul se ruga lui Dumnezeu să ajute creştinilor să-l gonească pe vrăjmaşul lor. A mai trimis scrisoare şi către toţi monahii care era în Nitria, în schiturile de acolo, poruncindu-le să se roage pentru aceasta.

     Elezvoi, împăratul Etiopiei, a fost înştiinţat nu numai de către împăratul Iustin, dar şi de către Asterie, arhiepiscopul, despre toate cele ce se întâmplau la omeriţi. Dar şi mai înainte de a afla de la el a ştiut, pentru că ostaşii lui, care rămăseseră acolo ca să străjuiască cetăţile, se uciseseră. Şi ardea cu râvnă pentru Dumnezeu, suferea cu inima pentru creştini şi voia să se ridice îndată, dar nu putea pentru că era iarnă şi aştepta vara, pregătind înainte toate cele pentru război. După ce a trecut iarna, a adunat ostaşii şi dintre oamenii săi şi din alţii care veniseră la dânsul spre ajutor şi s-a făcut o oaste până la douăzeci de mii de ostaşi. Apoi peste iarnă a construit corăbii în India, în număr de şaptezeci, şi a mai adunat şaizeci de corăbii de la negustorii din Persia şi din Etiopia care veniseră acolo pentru negustorii. Apoi a reparat multe din corăbiile lui cele vechi.

     În vremea primăverii s-a pornit la război cu toată puterea sa şi a trimis din părţile de jos ale Etiopiei o parte din oaste pe uscat în ţara omiriţilor, iar el, împreună cu ceilalţi ostaşi, s-au dus cu corăbiile pe mare. Şi astfel, unii pe uscat şi alţii pe mare, s-au năvălit asupra pământului omiriţilor de pretutindeni ca să-l cuprindă pe Dunaan. Dar Dumnezeu, Care pe toate le rânduieşte cu înţelepciunea Sa şi nu după voia omenească, ci după judecăţile Sale le lucrează, ştiind ce vor să fie de folos, a împiedicat planul fericitului împărat Elezvoi; căci ostaşii cei trimişi pe uscat asupra omiriţilor s-au rătăcit în pustietăţi şi în munţi, în locuri neumblate şi fără de apă şi nu au putut să ajungă la omiriţi, nici să se întoarcă înapoi.

     Rătăcind multe zile, au slăbit de sete şi au căzut morţi; puţini dintre ei au rămas vii şi abia au putut să ajungă în patria lor, aducând această veste tristă. La fel şi împăratul, fiind pe mare cu corăbiile, calea nu i-a fost cu spor, căci a intrat la o cetate care se numea Dachei şi, ieşind din corabie, a mers la o biserică ce era aproape de mare. Lăsându-şi lângă uşă, afară, coroana, porfiră şi toate semnele şi podoabele împărăteşti, a intrat cu haine ponosite înăuntru şi s-a rugat mult înaintea altarului, cu mare umilinţă. Apoi pomenea în rugăciuni minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în Egipt şi în pustie pentru evreii cei nemulţumitori şi zicea: "Nemulţumitori s-au arătat iudeii Ţie, binefăcătorul lor şi nu numai aceia pe care i-ai scos din Egipt, ci şi fiii lor şi toată seminţia lor de până acum. Pentru că Tu ştii, Doamne, câtă răutate au făcut cetăţii Tale Negran, că luând cu vicleşug poporul tău, au făcut fărădelege asupra sfinţilor Tăi, şi pe creştinii cei ce au rămas îi căutau până la sfârşit ca să-i piardă de pe pământ. Dacă se face aceasta pentru păcatele noastre, să ne rugăm bunătăţii Tale să nu ne dai pe noi în mâinile lor, ci singur să ne pedepseşti, precum Îţi este Ţie cu plăcere. Pe cât este slava Ta, pe atât este şi mila Ta. Iar vrăjmaşilor noştri să nu ne dai pe noi, ca să nu zică: "Unde este Hristos al lor spre Care nădăjduiesc şi unde este crucea lor, în care se laudă".

     Astfel, împăratul rugându-se, cu lacrimi a ieşit din biserică şi din cetate. Auzind acolo de un monah sfânt pe nume Zinon, care trăia retras nu departe de cetate, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani şi care pentru viaţa lui cea îmbunătăţită luase de la Dumnezeu darul proorociei şi prevedea cele ce aveau să fie, a mers la acel monah în chip de ostaş, aducându-i tămâie într-un vas, iar sub tămâie a ascuns aur, ca să ia cuviosul împreună cu tămâia şi aurul. Mergând la monah, i s-a închinat lui şi dându-i darul cel adus, i-a zis să se roage pentru dânsul. Apoi l-a întrebat dacă le va ajuta Dumnezeu în lupta împotriva lui Dunaan evreul, asupra căruia merg cu război ca să răzbune sângele creştinesc. Iar cuviosul, fiind înaintevăzător, l-a cunoscut pe el că este împărat, ştiind şi de aurul cel ascuns sub tămâie pe care nu l-a primit şi i-a zis lui: "Oare nu ai auzit pe Domnul care zicea: a Mea este izbânda, Eu voi răsplăti. Iar tu rău te-ai pornit cu război, pentru că se va lua de la tine împărăţia şi mulţi împreună cu tine se vor lipsi de viaţă". Împăratul, auzind acestea, s-a speriat foarte tare şi, plângând, s-a dus de acolo. Fiind în foarte mare întristare şi mâhnire, toată noaptea s-a gândit şi nu pricepea ce va face. Apoi a vrut să fugă de acolo. Făcându-se ziuă, s-a dus din nou la acel monah, care i-a zis: "Nu este cetate pe pământ unde poţi scăpa de moarte. Dacă voieşti să fii viu şi să-l biruieşti pe împăratul cel necurat, făgăduieşte că ai să mergi la viaţa monahicească". Iar el cu jurământ s-a făgăduit, zicând: "De-mi va da mie Dumnezeu biruinţă asupra lui Dunaan, îndată voi lăsa împărăţia şi mă voi face monah". Cuviosul, auzind acestea de la împărat şi văzând lacrimile lui, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul şi l-a binecuvântat pe el, precum odată Samuil pe împăratul David, când acesta mergea asupra lui Goliat şi i-a zis: "Dumnezeu să fie cu tine, înarmat cu mucenicească jertfă, cu rugăciunile arhiepiscopului Alexandriei şi cu ale sfinţilor părinţi pustnici, care se roagă pentru tine. Cu lacrimile fericitului împărat Iustin vei birui pe Dunaan şi vei slobozi sângele cel nevinovat". Împăratul, mângâindu-se cu aceasta, a luat binecuvântarea şi a mers la ostaşi, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu.

     Auzind Dunaan, împăratul omiriţilor, că Elezvoi, împăratul Etiopiei, vine asupra lui pe mare şi pe uscat, a adunat mulţime de ostaşi şi a stat înarmat la hotarele pământului său, aşteptând venirea lui Elezvoi. Apoi, auzind că ostaşii lui Elezvoi au pierit prin pustietăţi, s-a bucurat şi nu se păzea dinspre partea uscatului, ci numai dinspre mare. Între Etiopia şi omiriţi era un loc unde marea era prundoasă, îngustă şi strâmtă, încât abia erau două stadii, având în multe locuri mulţime de pietre mari şi ascuţite, acoperite cu puţină apă şi, de aceea, acest loc era foarte anevoios pentru plutirea corăbiilor. Pe lângă această, făcuse evreul mai anevoioasă trecerea, pentru că a făcut un lanţ de fier gros şi lung şi a împiedicat pe acolo marea cea prundoasă, că nu numai pietrele cele dese, ci şi lanţul cel de fier să oprească calea lui Elezvoi, şi să nu lase corăbiile lui să treacă în partea aceea. Dar Dumnezeu, Care dă biruinţă asupra vrăjmaşului, a pierdut înţelepciunea acelui evreu viclean, şi cu puterea Lui cea minunată a făcut calea lesnicioasă creştinilor.

     Plutind Elezvoi de la cetatea Dachei şi având bună nădejde, a suflat un vânt ajutător şi a ridicat pânzele. Deci a plecat în mare grabă, şi în puţine zile a ajuns la hotarele ţării omiriţilor. Ajungând la acea strâmtoare a mării şi neştiind nimic de lanţ, împăratul a poruncit ca să treacă mai întâi zece corăbii, apoi după dânsele a rânduit douăzeci de corăbii, iar el fiind sus privea la acea trecere; apoi cealaltă mulţime de corăbii, stând înapoi, aşteptând până ce vor trece cele dinainte. Deci, slobozindu-se cele zece corăbii, Domnul Dumnezeu, Care îndreaptă căile şi cărările oamenilor şi în ape multe, a venit în ajutorul credincioşilor Săi şi unde era să fie pierderea corăbiilor, acolo, mai presus de nădejde, le-a venit mântuirea, pentru că deodată s-a ridicat în mare o furtună grozavă, încât valurile se înălţau în sus ca munţii şi, luând corăbiile, le treceau peste acel loc, încât numai o corabie s-a împiedicat în lanţul de fier şi aceea se vedea stând ca pe piatră. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, ridicând-o apa în sus, a trecut şi acea corabie.

     Astfel s-au împlinit acolo cele zise de David: "Cei ce se pogoară la mare în corăbii, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adânc". Pentru că o minune ca aceea a făcut-o mână tare a lui Dumnezeu, căci nu numai corăbiile cele dinainte au trecut prin acel loc primejdios, pietros şi împiedicat de lanţul cel de fier, dar şi lanţul de fier s-a rupt din cauza furtunii şi a valurilor şi a făcut şi celorlalte corăbii trecerea lesnicioasă. Pe cele dintâi zece corăbii, trecându-le valurile, le-au dus la malul care era la două sute de stadii de locul unde stătea împăratul Dunaan cu toţi ostaşii din Omirit, iar celelalte douăzeci de corăbii în care era şi împăratul Elezvoi, deşi trecuseră acea strâmtoare a mării, oprindu-se de vânt, nu au reuşit să le ajungă primele, ci erau purtate pe mare de valuri.

     Dunaan, aflând de corăbiile care au ajuns la mal, îndată a trimis treizeci de mii de ostaşi călări înarmaţi, ca să nu-i lase pe creştini să iasă din corăbii pe uscat. Apoi, liniştindu-se furtuna, corăbiile cele purtate de valuri pe mare nu s-au îndreptat spre cele zece corăbii dinainte din care ostaşii nu puteau să iasă pe uscat, pentru că erau împiedicaţi de ostaşii lui Dunaan. Iar cealaltă mulţime de corăbii, trecând a treia zi de la acea strâmtoare, stăteau nu departe de mal şi nu s-au întâlnit cu cele dinainte, ci erau foarte departe de dânsele, încât nu puteau afla unii de alţii. Iar Dunaan, socotind că acolo este împăratul Etiopiei, a mers unde era mulţimea corăbiilor cu toată puterea sa şi a tăbărât pe mal, nelăsând ostaşii să iasă din corăbii pe uscat. A stat acolo multă vreme, încât amândouă părţile erau în încurcătură în felul următor: etiopienilor care erau în corăbii, au început să le lipsească pâinea şi apa, iar omeriţilor care erau pe mal, le făcea rău arşiţa soarelui. Apoi Dunaan a trimis un voievod din rudele sale cu douăzeci de mii de călăreţi în ajutorul celor treizeci de mii de ostaşi care străjuiau cele zece corăbii, tăindu-le creştinilor calea spre uscat. Cu acel voievod a mers un famen împărătesc, purtând cinci suliţe de aur şi făcea război în toate zilele cu creştinii, căci o parte dintr-înşii ieşiseră pe uscat şi îşi găsiseră loc pe mal. Voievodul cel trimis de Dunaan, avându-l cu sine pe famenul care purta suliţele de aur şi câtva slujitori, a ieşit din tabăra să la vânat.

     În aceeaşi noapte, unii dintre ostaşii lui Elezvoi, care erau pe mal, constrânşi de foame, s-au sfătuit să fugă. Furând caii, au încălecat pe dânşii şi au fugit. Dar din întâmplare sau, mai bine zis, după rânduiala lui Dumnezeu, au năvălit asupra voievodului omiriţilor şi asupra famenului împărătesc, care erau la vânat şi s-au bătut între ei. Biruindu-i, au prins pe voievod, ruda împăratului şi pe famenul cel cu suliţele de aur, iar pe ceilalţi ostaşi i-au tăiat cu săbiile. Apoi iarăşi s-au întors la corăbiile lor, ducând la împăratul lor pe cei făcuţi prizonieri şi suliţele lor de aur. Împăratul s-a bucurat foarte mult şi a lăudat pe Dumnezeu, Care a început a da în mâinile lui pe vrăjmaşii Sfintei Cruci, iar suliţele de aur a făgăduit să le dăruiască Bisericii lui Dumnezeu, spre frumoasa podoabă a Altarului. Foarte de dimineaţă, rânduind şi ostaşii la luptă, s-a coborât în caiace şi, ieşind pe uscat, a chemat pe Bunul Dumnezeu în ajutor. Şi a făcut război mare cu omiriţii care, nefiind conduşi de voievodul lor, au început a se tulbura şi, întorcând spatele, au luat-o la fugă. Creştinii, gonindu-i îi tăiau ca pe iarbă. Şi atât de mult le-a ajutat Dumnezeu, încât nici unul dintre duşmani n-a scăpat, toţi cazând sub sabia creştinească. Şi nu era nimeni care să-l anunţe pe împăratul Dunaan despre pierderea ostaşilor săi.

     Apoi creştinii, împreună cu împăratul lor, au făcut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu pentru biruinţa ce le-a dat-o lor. Dar încă nu era desăvârşită bucuria creştinilor, căci cea mai mare parte a ostaşilor lui Elezvoi, care era în corăbiile din urmă, a fost cuprinsă de o mare mâhnire din cauza a două pricini: că a lipsit ostaşilor hrana şi apă şi că nu ştiau unde se află împăratul lor cu celelalte corăbii. Elezvoi, având ostatec pe ruda împăratului Dunaan şi pe famen, a mers la cetatea scaunului ţării omiriţilor, care se numea Fare, în care era casa împăratului lor şi, aflând cetatea fără strajă, au cucerit-o fără osteneală. Intrând în palatele împărăteşti, au stat pe scaunul lui Dunaan, şi toate bogăţiile lui le-a cuprins, apoi au luat-o şi pe împărăteasă cu toată curtea ei. Iar unul dintre cei scăpaţi din cetate a alergat la împăratul Dunaan, care făcea război cu corăbiile lui Elezvoi, şi i-a spus toate cele întâmplate: că Elezvoi a biruit pe ostaşi, că a luat cetatea scaunului şi pe împărăteasă.

     Auzind acestea Dunaan, s-a înspăimântat şi a rămas fără curaj, încât nu mai ştia ce va face, pentru că i-a luat Dumnezeu minţile şi s-a apropiat izbândirea sângelui creştinesc nevinovat. Deci, a început să se teamă nelegiuitul nu numai de Elezvoi, ci chiar şi de boieri şi de rudeniile sale. Nemaiavând credinţă în el şi temându-se să nu fie părăsit şi toţi să se dea de partea lui Elezvoi, i-a ferecat pe toţi în legături de aur, apoi şi el, ferecându-se, şedea cu dânşii în tabăra să, aşteptând cea de pe urmă pedeapsă. Astfel a înnebunit ticălosul, căci a căzut asupra lui frica, precum altădată asupra stăpânitorilor Edomului, moabitenilor şi canaanenilor, despre care grăieşte Scriptura: "Voievozii Edomului s-au tulburat şi pe boierii moabitenilor i-a cuprins cutremur, topitu-s-au toţi cei ce locuiau în Canaan, căzut-a peste dânşii frică şi cutremur". Iar creştinii care erau în cele douăzeci de corăbii nu ştiau nimic şi, fiind în mare tulburare şi mâhnire, neavând pe împăratul lor, au început rugăciuni fierbinţi şi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie în corăbii, s-au împărtăşit cu toţii cu dumnezeieştile Taine, apoi au strigat într-un glas către Dumnezeu, cerând ajutor. Şi îndată s-a auzit glas din ceruri, zicând: "Gavriil! Gavriil! Gavriil!"

     Acest glas auzindu-l credincioşii, s-au întărit cu inimile şi, înarmându-se pentru război, s-au dus toţi la mal cu caiacele cele mici. După aceea s-a arătat între dânşii un ostaş care avea în mâini un toiag de fier, în al cărui vârf era crucea, iar celălalt capăt era ascuţit ca o suliţă şi cu acea armă a alergat mai înainte de toţi la mal. Apoi, îndată s-a luptat cu un ostaş călare şi l-a înjunghiat şi pe el şi pe cal. Văzând calul şi călăreţul căzut, ceilalţi s-au înfricoşat şi au început a fugi de la mal, iar creştinii, ocupând malul mării, au pornit cu război împotriva păgînilor, dându-se o mare bătălie. Iar Domnul a tulburat pe iudei şi pe pagini, care n-au mai putut să se împotrivească creştinilor şi, curînd, a căzut toată puterea hulitorului de Dumnezeu, împăratul Dunaan, că iarba tăiată de coasă. Alergând creştinii la cortul împăratului, l-au găsit pe acesta cu voievozii şi cu rudeniile lui ferecat în legături de aur, şezând ca un nebun. Şi toţi s-au mirat de acel lucru straniu. Creştinii, nefăcându-le nici un rău, i-au străjuit până ce au aflat despre împăratul lor, fericitul Elezvoi, că a luat scaunul împărătesc şi au trimis la dânsul înştiinţare despre biruinţa cea dată de Dumnezeu asupra nelegiuitului evreu. Elezvoi, lăsând cetatea cu o parte din oaste ca s-o străjuiască, a alergat în grabă la creştinii săi. Aflând pe Dunaan cu suita lui ţinută în legături de aur, l-a tăiat cu mâna sa pe el şi pe toţi cei împreună cu dânsul. Atunci a fost mare şi nespusă bucurie printre creştini, precum zice Scriptura: "Se va veseli dreptul, când va vedea izbândă".

     Întorcându-se Elezvoi în cetate, a tăiat pe toţi necredincioşii care erau în palatele împărăteşti împreună cu împărăteasa şi a pierdut pe toţi vrăjmaşii lui Hristos. Apoi a trimis ştire la împăratul Iustin şi la episcopul Alexandriei, spunându-le că a mărit Domnul mila Sa cu dânşii, i-au pus sub picioarele lor pe vrăjmaşi şi a răzbunat sângele creştinesc. Apoi cu toţii au mulţumit lui Dumnezeu. Arhiepiscopul îndată a trimis episcopi şi preoţi la omiriţi ca să-i înveţe credinţa şi să-i boteze pe oamenii rămaşi nebotezaţi. Apoi, Elezvoi îndată a început a zidi biserici şi a mări slava numelui lui Iisus Hristos. Şi mergând în cetatea cea mucenicească, Negran, a zidit din nou biserica pe care necuratul Dunaan a ars-o şi a împodobit mormintele sfinţilor mucenici, apoi pe toţi creştinii i-a veselit, făcându-i liberi. Iar pe fiul Sfântului Areta l-a pus voievod în cetate şi în scurtă vreme a curăţit tot pământul omiriţilor de păgânătatea cea fără de Dumnezeu şi l-a luminat cu sfânta credinţă. Apoi, punând împăratul pe un om dreptcredincios şi foarte bun, anume pe Avramie, aşezând bine toate legile creştineşti, lumeşti şi duhovniceşti, s-a întors cu ostaşii în ţara sa, slăvind pe Dumnezeu, căci s-au îmbogăţit toţi ostaşii lui.

     Ajungând la locul său, a dat lui Dumnezeu mulţumită pentru toate şi a trimis coroana sa împărătească la Ierusalim. Iar el, după puţine zile, încredinţând lui Dumnezeu împărăţia Etiopiei şi pe sine dându-se Lui cu totul, a lăsat cele lumeşti. Ieşind noaptea din palatele împărăteşti şi din cetate, nefiind cunoscut de nimeni pentru că nu era îmbrăcat în haină împărătească, ci ca unul din săraci, s-a închis într-o chilie a mănăstirii din apropiere, din care n-a ieşit până la sfârşitul vieţii, şi acolo a slujit lui Dumnezeu şi ziua, şi noaptea. Iar hrana lui era un posmag la trei zile şi uneori mânca numai smochine şi finice. În chilie nu avea altceva nimic, afară numai de o pâslă, un vas de lemn pentru apă şi o coşniţă. Iar vin şi untdelemn niciodată n-a gustat. Şi în acest chip s-a lepădat de toată lumea şi de toată slava ei. Apoi şi-a întors toată mintea lui spre Dumnezeu şi, în numele Lui vieţuind, a ajuns la fericitul sfârşit, petrecând timp de cincisprezece ani în rânduiala monahală şi cu pace s-a mutat la Domnul. Iar pentru toate acestea se cuvine slavă Dumnezeului nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, creștin, credinţa, suferinţă

Ultimele din categorie