Viaţa Sfântului Mucenic Achepsima, episcopul

   În părţile Persiei, în cetatea ce se numeşte Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie şi până la bătrâneţe, a săvârşit tot felul de fapte bune şi fără prihană şi-a păzit viaţa. Mai târziu, deşi avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile şi cu purtarea de grijă cu sârguinţă, pentru turma cea încredinţată lui.

    Dar mai multă nevoinţă a arătat aproape de sfârşitul său, când a răbdat bărbăteşte până la sânge pentru Domnul său; pentru Care şi-a pus şi sufletul cu osârdie, după grele şi îndelungate chinuri. Însă cu câţiva ani înainte de nevoinţa sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:

    Odată, şezând în casă, un copil al său umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap şi a zis: "Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!" Iar el, bucurându-se pentru acea proorocie, a zis: "Fie mie, o, fiule, după spusa ta!"

    Lângă Achepsima şedea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăţi din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zâmbit şi i-a zis acestuia: "Spune-mi, o, fiule, dacă ştii ceva şi despre mine!" Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: "Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat". Şi s-a împlinit proorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

    Savorie, împăratul perşilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor din ţinutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie ucişi toţi cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulţime de creştini au fost ucişi de necredincioşi fără cruţare, prin sate şi prin cetăţi; căci slujitorii idoleşti şi vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor şi cu sârguinţă căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case şi de prin locurile cele ascunse şi îi omorau prin cumplite munci. Iar alţii, din cei credincioşi, se predau singuri în mâinile păgânilor şi cu osârdie îşi vărsau sângele.

    Deci mulţi din cei ce erau în palatele împărăteşti au fost ucişi pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis şi Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos şi mărturisitor al preasfântului Său nume. Înştiinţându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; şi a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii şi învăţătorii credinţei creştine să-i caute spre a fi omorâţi.

    Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor şi fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguinţă, căutând pe episcopii şi pe preoţii creştini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins şi Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: "Porunceşte ceva pentru casa ta!" Iar el, arătând cu mâna spre casă, a zis: "De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus".

    Iar pe când se afla în cetatea Avril şi fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: "Cine eşti tu?" Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creştin. Atunci Adrax a zis către dânsul: "Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculţi porunca împărătească şi că propovăduieşti un singur Dumnezeu?" Iar Sfântul a răspuns fără temere: "Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască şi să creadă în El, împreună cu mine".

    Şi a zis Adrax: "Noi am auzit de tine, că eşti mai înţelept decât alţii, dar acum vedem că, cu nimic nu eşti mai înţelept decât copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotriveşti poruncii împăratului şi să nu te închini prea luminatului soare şi focului, cărora însuşi împăratul se închină?" Iar Sfântul a răspuns: "Şi împăratul vostru şi voi împreună cu dânsul aţi înnebunit, căci, lăsând pe Ziditorul, vă închinaţi făpturii!"

    Atunci Adrax a spus cu mânie: "O, bătrân mincinos! Ne numeşti nebuni pe noi, care cinstim şi ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază şi le luminează? Tu eşti nebun cu adevărat şi dacă nu te vei supune poruncii împărăteşti, apoi bătrâneţile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mâinile noastre".

    Iar Sfântul a spus: "Să se astupe necurata ta gură care huleşte pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu ameninţarea ta voieşti a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteştile aşezăminte, cu care m-am învăţat din tinereţe şi în care am ajuns la cărunteţe? Deşi te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrâneţile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mâinile voastre, să ştii însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puţine zile, să fiu liber din mâinile voastre? Mai degrabă şi fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obşte a morţii. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu râdă cineva de bătrâneţile mele şi să nu socotească cineva că mai mult iubesc viaţa decât pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atâtea bunătăţi cereşti, pentru viaţa aceasta atât de scurtă".

    Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ şi să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Şi atât de mult a fost bătut peste tot trupul, încât şi pământul s-a înroşit de sângele lui. După îndelunga bătaie, iarăşi punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: "Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mâinile mele?"

    Sfântul a răspuns: "O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul şi pământul şi poate să mă scoată din mâinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârşit, să dobândesc cununa vieţii. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ şi cenuşă, de ce fel de chin şi moarte eşti vrednic? Cu adevărat eşti vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci". Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuţit cu mânie şi a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanţuri grele şi să-l închidă în temniţă.

 

    A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea şaptezeci de ani. Asemenea şi Aitala diaconul, amândoi bărbaţi drepţi şi sfinţi, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită şi cuvântul lor ca o sabie ascuţită de amândouă părţile, tăind necredinţa. Aceştia au fost aduşi înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie şi cu ochi groaznici, a zis: "O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înşelaţi cu învăţăturile voastre cele nedrepte?" Preotul a răspuns: "Noi nu înşelăm poporul, ci de la înşelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn şi Ziditor al soarelui şi al focului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută; şi nu este nedreaptă învăţătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept".

    Vrăjitorul a zis: "Care învăţătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ţine împăratul şi toţi voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proşti, cei lepădaţi, cei săraci şi de nimic, precum sunteţi şi voi?" Răspuns-a preotul: "Cu adevărat, noi suntem oameni proşti şi lepădaţi numai în lumea aceasta; căci nu în bogăţia cea vătămătoare de suflet şi în mândria vieţii, ci în sărăcia şi smerenia noastră binevoieşte a ne ţine Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulţi dintre noi se fac de bunăvoie săraci şi smeriţi, împărţindu-şi averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăţiei, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogăţit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine şi răpeşti averile altora, nedreptăţind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură şi să ajutăm şi pe fraţii cei neputincioşi. Căci ştim că este anevoioasă calea bogaţilor în împărăţia cerului şi cei ce vor să se îmbogăţească lesne cad în ispite".

    Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: "Lasă minciună la o parte şi te închină focului şi soarelui!" Preotul a răspuns: "Să nu nădăjduieşti niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul şi soarele, nici nu mă voi închina zidirii". Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ şi cu beţe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuţiţi ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui şi carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele". Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanţuri de fier şi aruncat în temniţă lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre uşurinţa durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

    Preotul Iosif, fiind aruncat în temniţă, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: "Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare şi gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăveşti de nevoia ce-ţi stă asupra sau vei rămâne aspru şi neplecat ca şi ceilalţi?" Iar Sfântul diacon a răspuns: "Lucrul acesta este al necuratelor tale cărunteţe, ca să bei sânge şi, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufleteşti, precum eşti tu, şi nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul".

    Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi şi să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor şi şase ostaşi să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruţare. Deci sărind peste dânsul ostaşii, i s-au desfăcut încheieturile şi, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: "Te veseleşti, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâşiat, precum se veseleşte câinele său corbul când vede stârvul şi aşteaptă să se sature dintr-însul. Însă să ştii, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea". Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt şi mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele şi i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniţă; dar nu putea nici să păşească, din cauza rănilor celor cumplite şi, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

    După ce au trecut cinci zile, sfinţii au fost aduşi din temniţă la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perşi. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinţi: "Spuneţi-mi degrabă, veţi rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veţi fi una cu noi?" Sfinţii au răspuns: "Spre ştiinţă să-ţi fie ţie, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela şi acum suntem şi până în sfârşit tot în el vom petrece; şi nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu şi Domn a toate ştim şi mărturisim şi Lui Unuia credem şi ne închinăm".

    Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea şi coapsele şi fluierele picioarelor, şi să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; şi astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinţilor cumplită chinuire şi durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau şi cei ce stăteau departe de acea privelişte cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânşii: "Vă mai împotriviţi voii împărăteşti?" Dar ei răspundeau: "Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu". Şi aşa au fost chinuiţi sfinţii de la al treilea ceas până la al şaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă, dar sfinţii nu puteau să meargă, de aceea au fost duşi ca nişte saci şi aruncaţi acolo unde au fost şi mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânşii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

    Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniţă trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame şi de sete şi de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar şi străjerii se umileau văzând nevoia lor şi de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo uşurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânşii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puţină apă; şi aşa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

    După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perşilor şi împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toţi vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înştiinţat despre Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif şi Aitala, care erau în temniţă, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa şi, când au ieşit sfinţii din temniţă, erau ca nişte trestii clătinate de vânt, aşa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiţi cu foame şi cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduşi de alţii la Ardasabor domnul; şi aveau sfinţii o înfăţişare minunată, căci era chipul lor ca al morţilor celor ce zac în morminte, cu ochii duşi în fundul capului şi oasele acoperite numai cu piele.

    Văzându-i, domnul a zis: "Creştini sunteţi?" Sfinţii au răspuns: "Da, suntem creştini, credem în Dumnezeul cel viu şi ne închinăm Lui". Iar domnul a zis: "Vedeţi în ce nevoie v-a adus credinţa voastră, în ce fel de strâmtorare şi scârba? Căci din cauza chinurilor şi a legării îndelungate aţi pierdut înfăţişarea omului celui viu şi arătaţi ca morţii cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinaţi-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veţi asculta, apoi cu cumplită moarte veţi muri". Iar sfinţii toţi cu o gură se lepădau de păgânătate şi mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci şi toată făptura a zidit-o; şi se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

    După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostaşi să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate şi pe pântece; iar vrăjitorul striga: "Supune-te poruncii împăratului şi vei fi viu!" Dar Sfântul, până când îi era cu putinţă, răspundea: "Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârşi cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul". Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap şi s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: "Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!" Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creştinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creştinii acea comoară de mult preţ şi au îngropat-o cu cinste.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, episcop, viață, credinţa, suferinţă

Ultimele din categorie