Viața Sfântului Mucenic Agatopod

Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximiam, păgânii împărați ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericești plăcuți lui Dumnezeu, Agatopod și Teodul. Agatopod era cu rânduiala dia­con, bătrân de ani și foarte înțelept, împodobit cu căruntețe, iar Teodul era citeț, tânăr și frumos la față, fiind în anii tinereții și viețuind în curăție și fără de prihană, fiu al unor cinstiți părinți creștini, care avea frați după trup, pe Capiton, Mitrodor și Filostorghie, toți desăvârșiți dreptcredincioși către Dumnezeu. Și mai înainte de nevoința pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o câștige; pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mâna sa un lucru oarecare de la o persoană cinstită.

Deci, deșteptându-se îndată din somn, a găsit în mâinile sale un inel foarte frumos, lucrat dintr-o materie neștiută și având pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tânărul cel sfânt tămăduia toate bolile între oameni și numai dacă întâmpina Teodul pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios și i se dădea sănătate, și pentru aceasta mulți dintre elini se întorceau către Hristos.

După aceea, păgânii împărați au ridicat prigonire asupra creștinilor și au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuți de mâini omenești, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers și la Tesalonic și se puneau înainte la priveliște uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărătești. Și mulți din credincioși fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unu alergau vo­ioși la munci iar alții, fiind neputincioși, temându-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgâni și mâncau din jertfele cele idolești, iubind această deșartă viată mai mult decât cea fără de moarte;' și, fugind de muncile cele de scurtă vreme, își pregăteau moartea cea veșnică și pierzătoare.

Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia și se rușina de ostașii cei viteji la suflet și tari ai lui Hristos, precum și de acești doi sfinți, adică de Agatopod și Teodul, pentru că aceștia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petrecând în casa lui Dumnezeu totdeauna, ziua și noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, care era în primejdii și așteptau să-i ducă la munci. Dar, înștiințându-se ostașii, i-au prins și i-au aruncat în temniță. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, șezând la judecată într-una din zile, a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod și Teodul. Iar aceia, fiind chemați, mergeau cu veselie ca la un ospăț, tinându-se de mâini unul cu altul, cu fețele luminoase și cu sufletele viteze, și strigau cu mare glas și cu îndrăzneală: „Suntem creștini!”. Și astfel au stat înainte la judecata tiranului.

Iar acela vrând mai întâi pe cel tânăr să-l vâneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toți și pe Agatopod să-l ducă de acolo, și mai aproape de sine chemând pe Teodul, i-a zis priete­nește: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creștinească și apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipsești rău de viața ta”. Iar Sfântul Teodul, cu fața veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea și rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deșertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veșnică”. Aceasta zicând sfântul, nu s-a mâniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori fagăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Și stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfântul: „Dacă darurile și cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteștilor porunci”.

Mucenicul a răspuns aceluia: „îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoșeze și cât de puțin nu pot să mă plece la voia voastră”. Și Faustin iarăși îl sfătuia și îi zicea: „Au nu este mai bună viața cea cinstită, decât moartea cea cumplită?”. Sfântul Teodul a răspuns: „Cu adevărat și eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viața decât moartea, și mi-am pus în minte să trec cu vederea această viață muritoare de puține zile pe pământ, ca să mă fac părtaș vieții celei fără de moarte și bunătăților cerești celor veșnice. Drept aceea, muncește-mă cu focul și cu bătăile și vei cunoaște că trupul care se muncește este stricăcios și pieritor, iar sufletul cel înțele­gător fiind nestricăcios, prin munci despărțindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viața cea fără de sfârșit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste astăzi de voie ți-ai ales a trece cu vederea bătăile și moartea”.

Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele firești, și Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnându-mă din pruncie, până la sfârșitul vieții mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărți de trup, decât de Crucea lui Hristos; pentru că sunt slugă credincioasă a Stăpânului meu și nu mă înfricoșez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.

Faustin ighemonul, minunându-se de o bărbăție și îndrăzneală ca aceea a Sfântului tânăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc osebit, iar pe Sfântul Agatopod, chemându-l la sine, i-a zis: „închină-te zeilor noștri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înșelăciune, acum a făgăduit să se închine lor și să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfântul Agatopod, cunoscând amăgirea ighemonului, a răspuns: „Și eu cu sârguință și cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu și Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rândul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numești, ci celor doisprezece zei care țin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.

Iar Sfântul Agatopod, clătinând puțin din cap, a zis: „Oare dumnezei numești pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meșterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sunt aceia pe care i-au făcut oamenii cu mâinile lor și fără de minte au legiuit să le slujească, ca unor mai buni și mai mari decât ei? Oare dumnezei sunt aceia, care, dacă voiește cineva să-i răstoarne și să-i sfărâme pe dânșii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele și nici o simțire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sunt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecând suflet viu și spun despre dânșii că se spurcau cu preaurâte lucruri desfrânate, iar acum meșterii cioplindu-i pe aceia, îi vând pentru un ban sau pentru patru? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor și necuraților ce sunt socotiți de tine dumnezei ai voștri? Oare cântare să cânt idolilor celor surzi?”.

Unele ca acestea grăind sfântul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva și ceilalți creștini care erau aduși la ispitire să se întărească în credință prin cuvintele lui Agatopod. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniță. Și fiind duși sfinții, popor mult urmându-le, în multe feluri îi supărau pe dânșii, văzându-i că se sârguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinerețile lui Teodul, se sileau, prin multe și îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotința lui cea neschimbată; iar alții, văzând cinstitele cărunteți ale lui Agato­pod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare și tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoști cele ce îți sunt de folos vieții tale?”. Iar sfinții, nerăspunzând nimic poporului, mergeau.

Și sosind la temniță, s-au rugat lui Dumnezeu cu liniște și s-au alăturat celor închiși, care erau ținuți acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopții, prin oarecare vedenii dumnezeiești s-au întărit și s-au deșteptat bucuroși, chemând pe Iisus, Mântuitorul tuturor. După aceea, spălându-și mâinile și fața cu apă curată și plecându-și capul și genunchii la pământ, cu un glas au înălțat rugăciune lui Dumnezeu, zicând:

„Dumnezeule, Făcătorule și Atoateștiutorule, pierzătorul adân­cului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută și ai rânduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dânsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, și amândoi să slujească împreună cu stelele la creșterea celor ce se nasc pe pământ; Cel ce ai dat pământului să nască ființe, iar adâncului mării, naștere de pești, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cântarea păsărilor, să aducă cântare plăcută Ție, apoi pământul, scoțând cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ție, Stăpânului tuturor, să-Ți înalțe mulțumire prin gurile omenești.

Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege și de la poruncile Tale s-a depărtat și în beții și desfrânări a căzut, nu l-ai lăsat să piară până în sfârșit, nici n-ai slobozit pe diavol să orbească făptura cea înțelegătoare și să o ducă până la tartar, ci, dând uitării greșelile omenești și plecându-Te prin milostivire, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, ca firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune și Cuvântul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea,

prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciți în nedreptăți să-i întoarcă iarăși la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul și Fiul cu Tine, împreună și cu Sfântul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite i-ai adus la sfânta credință pe cei necredincioși. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat cu cuvântul, biruind legile firii și ale morții. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naștere, precum și altădată acelei femei ce-i curgea sânge, când s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea și pe slăbănog făcându-l sănătos, i-ai poruncit să-și poarte patul său.

Deci, și acum, o, Dumnezeule, binevoiește întru însoțirea noastră și ne întărește cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgânilor, să putem trece la cereasca împărăție”.

Astfel rugându-se sfinții, cei ce erau legați împreună cu dânșii, care pentru ucideri sau desfrânări erau ținuți acolo, lepădând frica morții celei trupești, degrabă au căzut la picioarele sfinților, cerân- du-și iertare de greșelile lor și scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricând încuietorile temniței a intrat înăuntru și asculta cu dulceață și cu mirare cuvintele ce ieșeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzând-o aceasta Evpsihie, mai marele curții Tesalonicului și osârdnicul slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunându-i că mulți vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creștini care se țin legați în lanțuri nu vor fi pierduți degrabă. Și s-a tulburat ighemonul de mânie și îndată a trimis ostași ca să aducă la dânsul pe bătrân și pe tânăr și i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.

Deci, uitându-se ighemonul către Sfântul Teodul, a zis: „Oare nu știi că cu dreptate este a asculta poruncile împăraților ce stăpâ­nesc lumea?”. Sfântul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le poruncește Stăpânul cerului și al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi și cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împărații cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte și nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sunt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dânsele”.

Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?”. Răspuns-a Sfântul Teodul: „Dumnezeu Atotțiitorul și Fiul lui Dum­nezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela pe Care iudeii L-au răstignit, muncindu-L cu munci preacumplite?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii și a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morți cu puterea dumnezeirii Sale și Care, ca un biruitor al morții, a fost văzut înălțându-se la cer, de unde iarăși va veni ca să vădească și să judece pe cei necredincioși”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noștri nu voiești să le aduci jertfe?”. Sfântul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfă Aceluia de care sunt zidiți făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuți? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea”.

Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfântul Teodul cel tânăr și să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfește zeilor și vei scăpa!”. Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credința către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfântul cu libertate și defăimând muncile, numindu-i pe împărați tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feței lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creștini și care, fiind biruiți de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzându-l Sfântul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiți și căzuți; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioși i-ați biruit, iar pe ostașii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteți să-i biruiți, chiar de veți afla munci și mai mari. Și să știi, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sunt puține și vrednice de râs; deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoști cât de mare este credința și dragostea noastră către Dumnezeu”.

După aceasta ighemonul a poruncit Sfântului Teodul ca să aducă cărțile creștinești la judecată. Iar sfântul a răspuns: „Dacă aș fi știut că, deșertăciunea închinării idolești cunoscând, o vei lepăda și vei voi a te întări în adevărul dreptei credințe, apoi ți-aș fi adus cărțile proorocești și apostolești; dar de vreme ce știu că gândești vicleșug, nu-ți voi da în mâini dumnezeieștile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruța, zdrobindu-ți trupul și dându-l fiarelor spre mâncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.

Sfântul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuțește-te asupra lui precum voiești și muncește-l mai cumplit decât îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgânilor spre batjocură sfintele cărți”. Atunci ighemonul, voind să înfricoșeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la tăiere, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, se va teme și se va supune voinței lui. Deci fiind scos la locul de chin, când a văzut Sfântul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ție, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin și eu către Tine, murind pentru Tine cu osârdie!”. Zicând aceasta, și-a plecat capul sub sabie, dar nu i l-au tăiat; pentru că, aflând ighemonul că Sfântul Teodul dorește tăierea de sabie ca pe o cunună de veselie, a poruncit ca îndată să-l întoarcă pe el întreg.

într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfântul Agatopod, întrebându-l și zicând: „Ce fel de viață ai?”. Sfântul răspunse: „Aceea pe care o are și Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtășire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoțit pe voi?”. Sfântul Agatopod răspunse: „Cu neamul suntem despărțiți între noi, dar cu credința și cu obiceiul suntem uniți, și pe cât ne deosebim cu neamul, pe atât ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amândoi vă sârguiți la o muncă, pentru că aceasta o arată cuvintele voastre”. Sfântul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viața aceasta, apoi și cu o răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.

Faustin zise: „Nu-ți este rușine ție, fiind bătrân, să te amăgești ca un tânăr și să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?”. Sfântul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sunt deșert de nădejdea în Hristosul meu și pe cât sunt mai bătrân cu anii, pe atât mă sârguiesc a arăta mai multă osârdie către Dumnezeul meu și laud pe Teodul, care stă tare, deși este mai tânăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutând spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tânărule, de cuvintele bătrâ­nului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrân acum, nu este cu mirare că dorește moartea; iar tu, fiind încă tânăr și puțin viețuind, pentru ce voiești să te lipsești în deșert de această dulce viață?”. Sfântul Teodul răspunse: „Să nu mă socotești că sunt mai neputincios decât bătrânul și nu voi putea suferi muncile cele deopotrivă, pentru că, deși sunt tânăr cu anii, însă întocmai ca bătrânul îl știu pe Unul Dumnezeu Atoatefăcătorul și sunt gata a pătimi întocmai pentru Dânsul”.

Grăind sfinții unele ca acestea și chemând pe Hristos, i-au legat ostașii după porunca tiranului și i-au dus iarăși în temniță; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuții lor, adunându-se, i-au înconjurat plângând. Și i-a întrebat Sfântul Teodul: „Pentru ce v-ați adunat aici și de ce plângeți?”. Ei au răspuns: „Plângem pentru primejdia voastră”. Iar sfântul zâmbind, a zis: „Pentru ce voi, lăsându-vă a vă plânge de ale voastre primejdii, plângeți pentru noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”.

Grăind acestea Sfântul Teodul, a venit un ostaș cumplit trimis de la ighemon, care, legându-i pe amândoi cu lanțuri de fier, i-a băgat în temnița cea mai dinăuntru și i-a încuiat, să nu poată intra nimeni Ia dânșii. Iar sfinții mucenici, după ce a înserat, într-un târziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoință până în sfârșit și s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută spre cuvioșii Săi, fiind ei cu un suflet și un gând, le-a trimis la amândoi o vedenie în vis, despre sfârșitul ce aveau să-l aibă. Și această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amândoi într-o corabie ce era plină de oameni, și se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare și se izbea corabia de valuri sfarâmându-se și afundându-se. Și vedeau pe oamenii care erau cu dânșii, unii înecându-se, alții înotând, alții apropiindu-se de câte o piatră și pierind, iar pe ei, prin îndreptarea cârmaciului, s-au văzut izbăviți de înecare, îmbrăcați în haine luminoase și ajungând la un munte oarecare înalt, pe care se suiau până la cer.

Deci, deșteptându-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea și se mirau cum amândoi au avut aceeași vedenie. Și au cunoscut că la amândoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulți afundându-se, ei vor trece izbăviți, și se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veșnice. Și întărindu-se cu nădejdea, au mulțumit de aceea Bunului Dumnezeu, Cârmaciul lor, căzând cu fețele la pământ și zicând: „Cine aștepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atât de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credință, mai mult decât desfătările cele deșarte, fiind miluit cu atâtea faceri de bine? Cine este atât de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar, mai înainte de vreme ne-a făcut încredințați prin descoperire întru vedenie, arătându-ne cununile mai înainte de a sfârși noi alergarea noastră și ne-a întărit spre nevoința ce ne este înainte?”.

Așa mulțumiră ei lui Dumnezeu până a doua zi și, rugându-se, străjerii temniței au intrat când se făcea ziuă, spunându-le că pe Teodul și pe Agatopod îi cheamă ostașii la ighemon. Iar ei, îngră- dindu-se cu semnul crucii, au ieșit din temniță, cu lanțuri fiind legați, și au mers după ostași. Iar mulțimea cunoscuților, adunându-se acolo, a ridicat plângere pentru dânșii, știind că acum are să moară acea frumoasă pereche. Iar Sfântul Teodul, cu fața luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste pentru noi plângeți, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atât de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plângeți din pizma diavolească, apoi pentru voi plângeți mai mult decât pentru noi, că ați rătăcit din calea cea dreaptă și vă duceți la pierzare”.

Iar după ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinți, Faustin ighemonul întrebându-i, nimic n-au răspuns, fără numai acestea: „Suntem creștini și, pentru numele lui Hristos, voim a le pătimi toate”. Atunci ighemonul, cu fața mâhnită, a hotărât asupra lor moartea: „Teodul și Agatopod, care n-au voit să aducă jertfa zeilor, să se înece în mare!”. Și, luându-i ostașii, i-au dus la mare și, legându-le mâinile înapoi și pietre grele la grumaji, i-au pus în cora­bie. Într-acel ceas mai vârtos s-au adunat o mulțime de prieteni, de vecini și de cunoscuți, dintre care unii se tânguiau pentru un sfârșit ca acela, iar alții cu laude fericeau pe vitejii ostași ai lui Hristos, că au sfărâmat capul vrăjmașului și mor cu osârdie pentru dreapta credință.

Iar ighemonului fiindu-i milă de sfinți, a trimis la dânșii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămâie să aducă idolilor și vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos și a se lepăda de idolii cei necurați. Și după multă sfătuire și îndemnare, văzând păgânii că robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor nicidecum, au început mai întâi pe Sfântul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutând la cer, a strigat cu glas mare: „Iată, cu acest al doilea botez se spală toate greșelile noastre și mergem la Iisus Hristos curați!”. Zicând sfântul așa, l-au aruncat în mare, iar după dânsul și pe Sfântul Teodul. Și așa și-au sfârșit nevoința pătimirii sfinții mucenici și cununa biruinței au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinților, într-același ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături și de pietre, foarte luminate; și luându-le cunoscuții, le-au îngropat cu cinste.

Și nu după multă vreme, li s-a arătat lor Sfântul Teodul în haine albe și cu față luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătați, sărmanilor și văduvelor.

Deci, s-au sfârșit acești doi sfinți, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa, chinuri

Ultimele din categorie