Viața Sfântului Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul

Sfântul Corneliu este cel dintâi dintre pagâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. După botezul său a părăsit toate cele păgânești și a mers în urma lui Petru și a fost pus episcop de dânsul.

După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea și după Înălțarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaș, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinței, avea lucrările luminii și, deși era păgân, a viețuit ca un creștin, și pe Hristos, pe care nu-l știa, prin milostenii îl cinstea. Viețuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturisește de dânsul Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicând: „Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Corneliu, sutaș, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, și se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinței și a-l aduce în cunoștința adevărului, că lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinței. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugându-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunându-i că rugăciunile și milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu și poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, și de la dânsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergând trimișii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al șaselea din zi și fiind foarte flămând, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngrețoșeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiați împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngrețoșau de dânșii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pânză, legată în patru colțuri, se pogora de trei ori din cer, și un glas îi poruncea lui Petru că cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pământ și fiarele și târâtoarele, precum și păsările să le junghie și să le mănânce. Lepădându-se Petru, a zis că niciodată n-a mâncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curățit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creștinism al lui Corneliu și al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului Domnului” (Amos 8,11). Și o foame că aceea era în casa lui Corneliu și a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pâine trupească, așa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colțuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evangheliști s-a întărit în credință. În vas erau felurite viețuitoare din cele necurate: fiarele, târâtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înțelegerea lor cea pământească, erau viețu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pământ și neînțelegând cele de sus și neștiind a cerceta cele din înălțime. Deci, fiare erau cu iuțimea și jigănii otrăvitoare cu necurăția cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălțarea minții spre mândrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea și a le mânca, adică: cu sabia cea ascuțită a cuvântului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgânești, necuvântătoare și deprinderile cele de fiare, și să facă sufletele și trupurile lor, curățite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorârea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfântul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curățite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci și pentru alte neamuri și-a vărsat Hristos sângele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.

Drept aceea, cugetând Petru la acea vedenie și nedumerindu-se, iată ajunseseră trimișii de la Corneliu și întrebând de dânsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dânșii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintâi om dintre pagâni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dânsul și celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrând Petru în casa lui Corneliu, l-a întâmpinat pe el Corneliu cu cinste, cu toate rudeniile sale și cu prietenii cei iubiți și, căzând la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicând: „Voi știți că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminție și a avea împărtășire cu dânșii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, și vă întreb: cu ce gând m-ați chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).

Iar Corneliu i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger și ce a auzit de la dânsul și l-a rugat pe Petru că să-i spună lui cuvântul cel de mântuire, iar Petru, deschizându-și gura, a început a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pământ petrecând, învățând și povățuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăție, și a făcut multe semne și minuni, tămăduind toate bolile și învățând cu cuvântul. „Acela de voie a pătimit, a murit, și a înviat, ca pe om să-l izbăvească din patimi și să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viață veșnică; și acela va judeca viii și morții, pentru care toți proorocii mărturisesc, și tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru și Duhul Sfânt sălășluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credință și s-a botezat Corneliu cu toată casa sa.

Corneliu este cel dintâi din pagâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgânești și a mers în urma lui Petru și a fost pus episcop de dânsul.

Deci, înconjurând cu dânsul și cu mulți alții diferite țări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Și fiind Petru cu Timotei și cu Corneliu în Efes, li s-a făcut lor știre de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sârguința. Și se sfătuiau care dintre dânșii să meargă acolo la propovăduire. Și aruncând sorții, a căzut soarta pe Corneliu care, chemând pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.

Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înțelepciunea elinească, care ura foarte mult bună cinstire creștinească și jertfea zeilor păgâni, mai ales lui Apolo și Zeus. Fiind înștiințat despre Corneliu, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa și l-a întrebat de unde și pentru ce a venit. Iar Corneliu a răspuns: „Rob sunt al Dumnezeului celui viu și, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adânc al neștiinței și să te scot la lumina adevărului și raza cea curată a cunoștinței să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînțelegând nimic din cele grăite, s-a mâniat și cu iuțime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat și tu altele-mi răspunzi mie. Așa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruța bătrânețele tale, nici mă voi rușina de căruntețele tale. Deci, spune-mi mie: la cine ești ostaș și pentru ce pricină ai venit aici?”. Iar Corneliu a zis: „De voiești ca să știi gradul meu, apoi să știi că sunt sutaș cu dregătoria și când am auzit de tine, că tu și femeia ta și toți cei ce sunt sub stăpânirea ta ați căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înșelăciune și să vă povățuiesc la calea cea adevărată și să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt în dânsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrânețe și mi-e milă pentru anii tăi cei mulți; deci, încetează a-ți lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noștri și te închină lor, iar de nu vei voi că să faci această, apoi să știi că la grele chinuri te voi da pe tine și nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mâinile mele”. Iar Corneliu a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutățile tale întreg și nevătămat și să mă izbăvească din mâinile omenești, dar încă și pe zeii tăi să-i zdrobească și să-i sfarme ca praful pe idolii lor și pe tine, cel ce în deșert nădăjduiești spre dânșii să te aducă la a lor cunoștință. Iar eu, zeilor tăi, ca și idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul și pământul să piară; și iarăși: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui unuia să-I slujești”. Am venit aici pentru ca să vă povățuiesc pe voi la pocăință, ca să ieșiți din cursele diavolului, fiind de vii vânați de dânsul după voia lui”.

Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruța pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Corneliu l-a întrebat: „La care zei poruncești să jertfesc ?”. Și i-a zis dregătorul: „Jertfește lui Apolin și lui Die”. Iar Corneliu a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Și s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor și l-a dus pe el la capiștea lui Die. Și le urmă lor lume multă, vrând să vadă pe Corneliu închinându-se la idoli. Și sosind la capiște, au intrat într-însa dregătorul cu Corneliu și cu toți cei ce veniseră cu dânșii, între care era și femeia boierului, anume Evantia, și Dimitrie, fiul lui, că așa se cheamă după numele tatălui său.

Deci, Sfântul Corneliu, fiind în capiștea idolească, s-a întors spre răsărit și, plecându-și genunchele sale la pământ, se ruga zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pământul și prin el ai mutat munții în inimile mărilor, Cel ce prin mâna lui Daniil ai sfărâmat pe Vil și ai omorât pe balaur și gurile leilor astupându-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu și acuma răstoarnă idolii aceștia și dă cunoștință poporului tău, ca să știe că brațul tău este puternic!”. Așa rugându-se sfântul, a ieșit din capiște împreună cu Dimitrie dregătorul și cu toată mulțimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiștei și deodată s-a făcut cutremur și a căzut capiștea cu idolii, sfărâmându-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; și a fost apucată acolo femeia dregătorului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Și toată mulțimea văzând căderea capiștei, s-a spăimântat. Iar boierul nu știa că femeia și fiul lui s-au astupat de ziduri. Corneliu însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sunt acum, boierule, idolii tăi cei mari?”. Iar el, umplându-se de mânie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiștea cu idolii noștri?”. Și se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Corneliu. Dar, iată că aproape trecuse ziua și soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Corneliu. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mâinile și picioarele și așa să-l spânzure pe el în temniță, ca toată noaptea, spânzurat, să pătimească până dimineața, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit și apoi să-l ucidă. Fiind dus sfântul în temniță cu mâinile și picioarele legate și spânzurându-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicându-i: „Stăpâne, doamna ta și unul născut, fiul tău, au pierit în capiște, sfărâmați fiind între ziduri de cutremur!”. Auzind aceasta Dimitrie și-a rupt hainele sale și se văita cu amar, încă se tânguiau cu dânsul împreună și mai marii cetății, în timp ce alții îl mângâiau. Dar cine putea să mângâie o jale mare ca aceea care venise pe nesimțite, aducând moartea cea neașteptată a femeii și a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de față: „Mergeți, aruncați pietrele capiștei celei căzute, până ce veți afla oasele iubitei mele soții și ale dulcelui meu fiu și, aflându-le, să mi le aduceți aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul și a plâns cu jale mare. Tânguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicând: „Am auzit glasul femeii tale și fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigând așa: „Mare este Dumnezeul creștinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Corneliu”. Deci, rugați pe acel sfânt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvârșit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui și auzim glasul îngerilor celor ce cântă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bună-voire”.

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toți ai săi la robul lui Dumnezeu în temniță și l-au aflat pe el umblând, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Și a căzut boierul la picioarele lui Corneliu, zicând: „Mare este Dumnezeul tău, Corneliu, care păzește pe soția mea și pe fiul meu, încă vii, în capiștea cea căzută. Deci, ne rugăm ție, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino și îi scoate pe dânșii de acolo și, iată, eu și toți cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.

Deci, mergând Sfântul Corneliu cu dânșii la capiștea idolească cea căzută și ridicându-și spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauți pe pământ și îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui față se topesc munții și seacă adâncurile, Însuți fiind Domn; ascultă suspinele celor legați și scoate din pământ pre Evantia, și nu-Ți întoarce fața ta de la fiul ei și ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Așa rugându-se el, deodată s-a deschis locul unde era ținută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute și au ieșit de acolo amândoi sănătoși, lăudând pe Dumnezeu. Deci, toți cei ce erau acolo, și au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Și s-a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul său și cu toată casa sa și s-au botezat cu dânsul și ceilalți oameni, la număr două sute șaptezeci și șapte.

A petrecut Sfântul Corneliu în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinând spinii necredinței din inimile omenești și semănând sămânța bunei credințe. Și, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea și pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfârșit, de care fiind înștiințat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osârdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.

Deci, adunând pe toți creștinii pe care îi întorsese de la nedumnezeire, îi învăța pe dânșii ca să petreacă în credință, în dra-goste și în toate faptele bune, să se ocârmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învățându-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicând către dânsul: „Corneliu, vino la mine, că iată s-a gătit ție cununa dreptății!”. Aceasta auzind-o Corneliu, îndată s-a întors la rugăciune și plecându-și genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credința, a săvîrși nevoința și a birui pe cel potrivnic, mulțumesc Ție de toate. Încă mă rog ție Doamne, caută spre robii tăi din înălțimea cea sfântă a Ta și milostiv să fii lor. Întărește-i pe dânșii în credință, îm-puternicește-i în nevoință, sporește-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfânt Numele Tău, acum și în vecii vecilor”. Și toți zicând: „Amin!” și-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soția sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul și cu toți credincioșii, plângând mult deasupra părintelui și învățătorului lor și aprinzând lumânări și cântând cântări deasupra mormântului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiștea cea căzută a lui Die. Și în toate zilele credincioșii mergeau la mormântul lui, cădelnițau cu tămâie și se rugau și multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormântul lui.

Trecând mulți ani și ducându-se toți la Domnul, a rămas neștiut urmașilor lor locul acela unde au fost îngropate moaștele Sfântului Corneliu, că crescuseră împrejurul lui rugi și tufe multe și nimeni nu știa de comoară aceea de mult preț.

S-a întâmplat oarecând de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfântul Corneliu i-a zis: „De multă vreme petrec aici și nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculându-se din somn, se miră de acea vedenie, și nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăși i s-a arătat sfântul, zicându-i: „Eu sunt Corneliu sutașul. Moaștele mele zac în rugii cei ce sunt aproape de locul acela unde era oarecând capiștea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zidești mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numește Pandohium și multe trupuri ale credincioșilor și sfinților frați sunt îngropate acolo”. Dimineața, episcopul a spus vedenia aceea clerului său și au mers cu toții la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfântul și, rugându-se cu dina-dinsul, începu a săpa; și aflară racla care avea în ea moaștele sfântului Corneliu, din care ieșeau negrăite, bune, miresme întregi și nestricate. Și s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfântul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atâta avere cât ar fi fost de trebuință spre zidirea bisericii. Însă și în aceasta Sfântul Corneliu nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios și foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cât va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului și i-a dat lui toate cele de trebuință. Și începând a zidi sfânta biserică, degrabă a săvârșit-o pe ea și a înfrumusețat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaște ale sfântului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulțime de credincioși, cu episcopul Siluan și cu Evghenie, având în mâinile lor lumânări aprinse. Și când a început episcopul cu clerul a cânta cântarea cea întreit sfânta, îndată singură de sine s-a mișcat racla și se ducea cu nevăzute mâini la biserică și nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dânsa.

Deci, văzând toți acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică și ca printr-o gură strigau cu toții: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile și minunile sale, prin Corneliu, robul Său”. Încă s-a întâmplat de erau acolo și mulți necredincioși care, văzând acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar când au ajuns la biserică și au intrat într-însa, mulți stau și de-o parte și de alta, privind unde va merge racla cu moaștele și unde va sta. Deci, mergând ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului și nimeni nu putea să miște racla din locul acela, în care singură a stat. Și s-au făcut multe minuni atunci și după aceea de la sfintele și făcătoarele de minuni moaște ale plăcutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus după dânsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toată biserica să o înfrumusețeze dar mai cu seamă icoana Sfântului Corneliu să o împodobească frumos. Deci, zugravul, când începu să zugrăvească icoana Sfântului Corneliu, nu putea ca să-i închipuiască bine fața lui și o ștergea și iarăși o zugrăvea și iarăși o ștergea, de multe ori, neputând deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.

S-a mâhnit Evcratie și zicând asupra sfântului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui așa. Și vrând ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară și, alunecând cu picioarele, a căzut de pe scară la pământ și atât de rău s-a lovit încât a rămas aproape mort. Apoi, luându-l pe el ceilalți, care se întâmplaseră acolo, l-au dus la casa lui și l-au pus pe pat abia viu, neputând nici a grăi. Și vedeau toți că erau viermi împrejurul buzelor lui și unii intrau, iar alții ieșeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfântului. Dar, precum singur Domnul, așa și sfinții, robii lui, nu se mânie până la sfârșit, nici nu țin vrăjmășie în veac, așa a doua zi acela care pe femeia și pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela și lui Evcratie i s-a arătat și, luându-l pe el de mână, ca din somn l-a ridicat de pe pat și apoi nevăzut a fost. Iar Evcratie, simțindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfântului și căzând la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaște ale lui Corneliu, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greșeala să și mulțumea sfântului că l-a miluit și l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a câștigat zugravul acela, din arătarea sfântului: tămăduire și cunoștința feței lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoșire, a zugrăvit pe Sfântul Corneliu pe icoană, așa precum l-a văzut pe el arătându-se lui. Și preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

 

Ultimele din categorie