Acest preacuvios părinte Eftimie a fost mai întâi mirean, om drept-credincios, vieţuind în căsătorie cu cinste. Apoi, umilindu-se cu sufletul şi iubind pe Dumnezeu cu toată inima, a lăsat lumea şi pe toate cele din ea, a lăsat toate şi pe soţia sa şi s-a dus în pustie, în care, sălăşluindu-se cu fiarele şi luptându-se cu diavolii, vieţuia ca unul din cei mai dedemult pustnici, suferind gerul şi zăduful, chinuindu-şi trupul cu postul şi cu ostenelile şi înviindu-şi sufletul cu neâncetate rugăciuni.

Şi atât de bine a vieţuit, încât viaţa lui a mirat pe îngeri şi a înfricoşat pe diavoli şi a fost povăţuitorul monahilor, pentru că s-a arătat ucenicilor săi bun învăţător, ca un tată către fiii săi, povăţuindu-i pe dânşii la mântuitoarea cale pe care el însuşi călătorind ani îndelungaţi, a ajuns la limanul cel bun.

Şi acum, după ostenelile cele multe, se odihneşte tot acolo unde sunt acei pe care i-a chemat Domnul la Sine, zicându-le: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

Viaţa Cuviosului Eftimie cel Nou nu este scrisă mai mult decât atât nicăieri, în afară numai de ceea ce am putut să ştim din slujba cea pusă în Mineiul pe luna octombrie şi aceasta am pus-o aici.