Când se întindea vestea de viața cea asemenea cu îngerii a Cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Pahomie, și toți credincioșii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el, mulți din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea și toate cele din lume și se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. între aceștia a fost și fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.

Acesta, fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel: Săvârșindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioșilor săi părinți în șase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuiește dumnezeiescul Botez al Domnului; Teodor fiind atunci copil de paisprezece ani și văzând casa părinților săi împodobită foarte minunat pentru praznic și îndestulată cu toate bunătățile mirenești, și socotind deșertăciunea tuturor acelora, s-a umilit cu sufletul, atingându-se darul de inima lui, și și-a zis întru sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câștiga eu, ticălosul, dacă îndulcindu-mă de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieți, mă voi lipsi de cele veșnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câștige slava cea veșnică".

Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii și la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă și acolo a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și zicând: „Doamne, știutorule al celor ascunse și ispititorule al tainelor omenești, Tu știi că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ție, Stăpâne, povățuiește-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta, și luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc și să Te laud totdeauna, Domnul meu". Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Și căutând maica sa spre dânsul și văzând ochii lui umflați de plâns, l-a întrebat: „Ce-ți este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Și de ce te-ai despărțit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veselești împreună cu noi".

Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea și prânziți fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca". Și rugându-l maica sa mult și silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Și astfel în toate zilele umblând la școală și învățând carte, el postea până seara. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puțină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe și dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârșită și postnicească. Apoi a ieșit în taină din casa sa, lăsându-și părinții și bogăția lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire niște monahi plăcuți lui Dumnezeu și acolo a început a viețui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Și privind la nevoințele lor pustnicești, urma vieții lor și se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.

Deci șezând odată monahii după rugăciunea cea de seară și vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânșii grăind pentru cortul care a fost în Legea Veche și tâlcuire a Sfintei Sfintelor spunând pentru două popoare, astfel: „Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită și mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace și de cădelniță, de masă și de chivo­tul care a avut pâinea cea de mană, de cărțile Legii și de câte altele, care au fost acolo, și în loc de lumina cea din sfeșnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El și S-a făcut nouă Lumină a cunoștinței, pâine de viață și jertfă pentru păcatele noastre".

O tâlcuire ca aceasta spunând monahul acela fraților care ședeau cu el, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe frații care nădăjduiesc spre Domnul și cred că-mi va dărui și mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta". Iar fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învrednicește-mă ca să-l văd pe acela și să-i urmez lui în toate poruncile; ca și eu să mă mântuiesc și să mă fac vrednic bunătăților acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine".

Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. Și după câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân și îmbunătățit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tavenisiot, în obștea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe tânăr și, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul și ai împlinit cererea mea". Iar când a ajuns la ușa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilința inimii și din duhovniceasca bucurie, scăldându-și fața cu lacrimi. Și văzându-l pe el Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că și eu, deși păcătos, sunt sluga Domnului și Părintelui cel de obște al nostru, al tuturor".

Deci, primind Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa și văzând Teodor în mănăstirea aceea mulțimea fraților ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea și a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu și sporea întru Dumnezeu cu faptele bune, pentru că, fiind înțelept și priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii și a câștigat, împreună cu smerenia, ascultare mare și minunată. Și întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli și în postiri. Și nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune și în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia pe acela; și orice ar fi greșit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie și cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult și l-a pus în inima sa.

Și auzind maica lui Teodor despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat de la episcopi scrisori, prin care îi porunceau Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeți din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Și a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, zicând că dorește să vadă pe fiul său. Iar starețul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, voind să te vadă, și are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm". Teodor a răspuns: „Părinte, încredințează-mă mai întâi: oare nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecății, dacă, după începutul vieții monahicești, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumești, și se vor sminti frații pentru mine? Pentru că, dacă mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din așezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinții și pe frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atâta dar al sfintei rânduieli monahicești, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinților, decât dragostea lui Dumnezeu; de vreme ce Stăpânul nostru a zis:Cel ce iubește pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic". Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârșit, lepădându-te de lume și de sine, până la sfârșit".

Deci, înștiințându-se maica, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul". Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahi­cească cea strâmtă și necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu. Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Iar Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece acela nu se lepădase desăvârșit de omul cel vechi și pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înștiințându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi la început pe unii ca aceștia, care voiesc să intre în nevoința monahicească, că precum un pom nou sădit are trebuință de multă grijă și curățenie, așa și înfrânarea monahicească începând, are trebuință de puțină slăbire și mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului și se va întări cu credința". Și ascultând Teodor pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup și-l povățuia spre fapta bună.

Un alt frate, după duh, leneș la viață, adeseori fund sfătuit și învățat de Cuviosul Pahomie, s-a mâhnit și voia să fugă din mănăstire. Și, înțelegând aceea fericitul Teodor, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui și, ca și cum ar voi și el să fugă, a zis către fratele acela: „Știi, frate, că cuvintele acestui stareț sunt aspre și mai presus de măsură și nu știu de voi putea să rabd mai mult aici". Iar fratele acela, auzind de la Teodor niște cuvinte ca acestea, s-a bucurat și i-a zis: „Oare și tu pătimești de la dânsul ca mine?" Grăit-a Teodor: „Pătimesc foarte, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă o dată și, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău și mânios asupra noastră, apoi vom ieși împreună din mănăstire". Și ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, așteptând până ce vor ieși amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus și a vestit aceasta deosebi Cuviosului Pahomie și a lăudat starețul înțelegerea lui Teodor.

Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele și-a plecat spre dânșii capul și a zis: „Iertați-mă, fraților, că v-am greșit, dar și voi sunteți datori, ca niște fii adevărați, să răbdați și să suferiți neputința părintelui vostru". Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor și de atunci s-a îndreptat.

Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune și în buna înțelegere, putând să folosească și altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraților; și avea el atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Iar Teodor, fiind supus și ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului și a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Iar unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învățătură către dânșii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: „Iată, noul începător ne învață pe noi și încă fiind tânăr, ne dă învățătură nouă, bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm". Și sculându-se, s-au dus din sobor la chiliile lor. Iar după ce Cuviosul Teodor a sfârșit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia și le-a zis: „Pentru ce ați lăsat soborul și ascultarea învățăturii și v-ați dus la chiliile voastre?"

Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil ca învățător nouă, celor bătrâni, care de mulți ani petrecem în această mănăstire". Cuviosul Pahomie, auzind niște cuvinte ca acestea, a suspinat foarte și le-a zis: „Sunteți nebuni și robiți de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună ați pierdut-o cu mintea cea înaltă; și nu pe Teodor l-ați lăsat ducându-vă, ci ați lepădat cuvântul lui Pumnezeu fugind de dânsul și v-ați lipsit de Sfântul Duh. Au nu m-ați văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat și mult m-am folosit din cuvintele lui?"

Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învățând și smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării și a cârtirii lor și i-a făcut să fie ascultători la învățătura cea folositoare și cu bună înțelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioților, iar el s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită; lăsând pe Teodor a-și îndrepta bine locașul cel încredințat lui.

În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie; și, după ce s-a gătit locașul, a venit la dânșii un filosof, voind să vorbească cu marele stareț Pahomie. Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe acest fericit Teodor. Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură". Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești". Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?" Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n^a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate". Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.

Iar Cuviosul Teodor a viețuit în toată vremea vieții sale cu bună plăcere lui Dumnezeu și întru toate s-a supus părintelui său până la sfârșitul aceluia, slujindu-i și la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârșit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea și după sfârșitul cel grabnic al fericitului stareț Petronie, urmașul lui Pahomie, s-a făcut Cuviosul Teodor povățuitor al sfintei turme și s-a îmbogățit cu multe minuni. Pentru acestea era slăvit și știut de preasfințitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Și folosind multora cu lucrurile și cu cuvintele, s-a dus către Domnul la adânci bătrâneți, ca să stea înainte în cer, împreună cu Cuviosul Pahomie, în ceata părinților purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Notă - Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare scrie astfel: El se numește sfințit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, așa mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfințit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în manuscrisele grecești, nici în Mineiul cel mare și nici în proloage, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viața lui, ci am amintit-o numai aici la sfârșit. însă se pare că acea pogorâre a stelei din cer, spre pântecele de maică, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinstește în 22 de zile ale lunii aprilie, precum s-a scris despre aceea în viața lui, decât acestui Sfânt Teodor, ucenicul lui Pahomie. Iar că pe acesta l-au numit unii sfințit, se cuvine să înțelegem că într-acea vreme, între monahii din viața de obște a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfințire preoțească - precum este arătat în viața lui Pahomie -,el mai întâi a fost silit să primească rânduiala preoțească și pentru aceea s-a numit sfințit, ca și Cuviosul Sava, care se cinstește în cinci zile ale lunii decembrie, care pentru aceasta se numește sfințit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa. Iar dacă în viața Sfântului Teodor nu se înștiințează de a fost preot sau nu, este știut că nu sunt scrise cu de-amănuntul viețile tuturor sfinților, precum nici viața lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-a- mănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice:Că de s-ar fi scris una câte una, nici în toată lumea n-ar fi încăput cărțile cele scrise. Deci este lucru cuviincios de crezut, că acest Sfânt Teodor a fost preot și pentru aceea se numește sfințit.