Ţara Bitiniei a odrăslit pe sfinţii mucenici: Tirs, Levchie şi pe Calinic; iar cetatea Cezareei i-a crescut şi au pătimit pentru Hristos, în vremea împărăţiei lui Decie, într-acest chip: un ighemon, cu numele Cumvrichie, a venit din Nicomidia, prin Niceea, în cetatea Cezareei şi era mare osârduitor spre închinarea idolilor, îngrijindu-se pentru capiştile şi jertfele cele necurate şi pentru toate cele ce erau plăcute idolilor. Acela silea pe toţi la unirea sa cea fără de Dumnezeu, pe unii înşelându-i cu îmbunări, iar pe alţii înfricoşându-i cu îngroziri, ca să fie părtaşi ai închinării lui păgâneşti la idoli. Iar Levchie care era între cei dintâi ai cetăţii, bărbat cinstit şi vestit cu învăţătura, cu înţelegerea şi cu neamul bun, văzând fărădelegile ce se făceau, foarte mult îl durea inima şi se aprindea cu râvnă către Dumnezeu.

Neputând mai mult a tăinui văpaia râvnei ce-i ardea înăuntru şi nevrând mai mult a-şi ascunde sfânta credinţă, ce era în sine, a stat înaintea ighemonului zicând: "Pentru ce, o! Cumvrichie, te înarmezi cu ticăloşie asupra sufletului meu, cinstind pe idolii cei păgâni, nesimţitori şi surzi? Căci pe mulţi îi atragi în acea rătăcire, încât se fac oamenii mai nesimţitori decât pietrele; fiindcă nu voiesc a vedea pe Dumnezeul cel adevărat şi Mântuitorul şi a umbla în lumină, lăsând întunericul rătăcirii". Iar nebunul ighemon, auzind acestea, s-a umplut de mânie, urând pe cel ce grăia adevărul şi fără întrebare a poruncit să-l bată pe Levchie. Iar acesta primind rănile de bună voie, mulţumea lui Dumnezeu şi prin aceasta întărită şi mai mult pe cel ce-l chinuia. Şi până într-atâta a fost bătut, încât au ostenit cei ce-l băteau şi a slăbit trupul lui de răni; iar el se rugă ca să se dezlege de trup, dorind să se ducă la Domnul.

Deci, a avut ajutător dorinţei sale pe tiran, care a poruncit să fie scos în afara cetăţii şi să i se taie capul. Şi mergea sfântul dus de gealaţi (muncitori), însă fără temere şi fără tulburare nearătând pe faţă nici o durere, ci numai o bucurie şi a veselie ca şi cum nu s-ar fi dus la tăiere, ci la încununare. Deci, fiind dus departe de cetate, s-a săvârşit cu dreaptă credinţă prin tăiere, apoi sufletul i s-a suit la cer, ca să primească cununa cea mucenicească pentru pătimirea sa.

După aceea s-a dus vestea pentru tirania lui Cumvrichie în toate părţile acelea, încât se ascundeau creştinii, temându-se de pedepsirea lui cumplită. Iar fericitul Tirs, care, deşi nu era încă botezat, ci numai chemat în rânduiala aceea creştinească, înarmându-se cu râvnă dumnezeiască, a venit înaintea tiranului şi a zis: "Bucură-te, prealuminate ighemoane". Ighemonul i-a răspuns la fel. Apoi a zis Tirs: "Oare liber este înaintea voastră, a celor ce faceţi judecată, a grăi fiecare ce voieşte? Sau numai a supune poruncilor voastre, fără a scoate vreo vorbă"?

Iar ighemonul, care parcă ar fi uitat ce a făcut lui Levchie, a zis; "Este liber şi de la nici unul nu este luat acest drept, cu atât mai mult când voieşte să vorbească spre folosul obştii". Tirs a zis: "Şi ce poate să vorbească cineva mai de folos decât ceea ce foloseşte sufletului? Eu te-am văzut aducând multora nevoie şi pagubă de mântuire şi de la mărturisirea cea adevărată scoţându-i, apoi atrăgându-i ticăloşeşte spre rătăcirea cea idolească şi, bine ştiind că tu aprinzi focul gheenii asupra capului tău, iar mai vârtos asupra sufletului tău, am cugetat să vorbesc cu tine, cu îndrăzneala ce se cuvine şi să ştiu de la tine pentru ce pricină, lăsând pe Ziditorul cerului şi al pământului şi a tot neamul omenesc, ai legiuit a te închina mai bine lucrurilor mâinilor omeneşti, zicând lemnului: "Tatăl meu eşti tu", precum mustra dumnezeiescul Ieremia şi pietrei: "Tu m-ai născut pe mine". Apoi toată purtarea ta de grijă este aceasta, ca să-i pleci pe oameni să se închine idolilor".

Ighemonul a zis: "Aceste vorbe ale tale fără vreme şi de prisos te arată că eşti bolnav de creştinătate; însă întrebările tale cele deşarte şi dezlegările cele mincinoase lasă-le celor de prin şcoli şi celor ce nu se îngrijesc de treburile poporului, iar acum supune-te poruncii împărăteşti şi, apropiindu-te, jertfeşte-te zeilor, iar de nu, la cuvintele tale cele fără de vreme, vei afla de la noi răsplătire cu bună vreme prin muncile cele gătite ţie". Iar el a zis: "De vreme ce sunteţi zidire înţelegătoare a lui Dumnezeu, nu se cuvine, dar, vouă a face ceva fără minte şi fără socoteală, ci cu judecată şi cu întrebare; iar de urmezi poruncii celei nebune a împăratului tău, fă cele poruncite ţie". Cumvrichie a zis: "Mi se pare că blândeţea noastră te face prea mândru, dar văzându-te om înţelept şi ager la minte, te sfătuiesc să te supui, mai înainte până nu vei fi muncit. Deci, vino în capişte şi dă cele ce se cuvin zeilor, căci aşa vei dobândi iertare de greşelile tale cele trecute, iar marelui împărat te vei face prieten şi în toată vremea vieţii tale întru mare cinste vei vieţui împreună cu noi".

Zis-a sfântul: "Mult am cugetat eu despre lucrurile acestea ce stau de faţă şi să nu ţi se pară că m-ai aflat nepregătit şi neînvăţat; pentru că mult am învăţat singur şi, cu multă socoteală cercetând, am cunoscut că zeii voştri idoli sunt fără de suflet, şi jertfirile lor sunt necurate şi am râs de dânşii. Apoi am ales credinţa creştinească care este curată şi adevărată; deci, de-ţi este ceva poruncit pentru noi de la împărat, nu fi cu nebăgare de seamă a face".

Acestea zicându-le fericitul, l-a mâniat pe tiran, care a poruncit îndată unor tineri puternici la mâini să-l pălmuiască, să-l bată tare şi, legându-l cu curele de mâini şi de picioare, de amândouă părţile să tragă tare şi să-l târască cu sila. Făcându-se aceasta se rupeau mădularele fericitului de la încheiturile lor; iar mucenicul, răbdând acestea, se arăta cu faţa luminoasă. Apoi a poruncit muncitorul să-i împungă cu fiare ascuţite sprâncenele şi ochii, iar cu unelte de aramă să-i sfarme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Iar sfântul, în acele munci, îşi bătea joc de tiran, întărâtându-l şi mai mult.

Atunci ighemonul, topind plumb şi gătind un pat de fier şi punând pe mucenic cu faţa în jos pe acel pat, a chemat vrăjitorii şi momitorii ca să-l înşele cu cuvinte. Aceia sfătuiau cu cuvinte dulci pe fericitul măcar câtăva vreme şi cu făţărnicie să se supună ighemonului şi-i ziceau: "Şi de cumplitele munci te va slobozi şi de multe bunătăţi vei fi părtaş, şi-ţi va ierta aceasta Dumnezeul tău, ştiind neputinţa firii, şi nu se va mânia, fiind foarte bun şi milostiv, precum auzim". Iar mucenicul a zis: "De aceea rabd munci pentru Dumnezeul meu, că este bun şi foarte milostiv, pentru că, dacă voi, auzind de muncile cele fără de sfârşit care vă aşteaptă, nu vă întoarceţi din calea rătăcirii voastre, nici vă abateţi de la pierzarea voastră, apoi eu pentru ce să nu rabd cu bărbăţie muncile cele vremelnice, care au răsplătire în împărăţia cerurilor şi să primesc bunătăţile cele nesfârşite şi de-a pururea viitoare?"

Acestea zicând sfântul, au turnat plumb topit pe spatele lui gol şi îndată plumbul, ca un râu vărsându-se, pe mulţi necredincioşi care stăteau împrejur, i-a vătămat şi i-a pierdut; iar sfântul s-a sculat de pe pat nevătămat şi cu tot trupul sănătos. Acestea văzându-le cu ochii, s-au spăimântat de acea minune şi chiar muncitorul se mira foarte mult. Apoi când se cădea a şti cine este cel care face acestea, el însuşi de voia sa petrecea orb, încât s-a împlinit scriptura: "Aţi văzut de multe ori şi n-aţi păzit; şi având urechi deschise, n-aţi auzit". Deci, iuţindu-se mai mult asupra mucenicului, numindu-l fermecător şi vrăjitor, a început să-l muncească cu şi mai multe chinuri, pe care sfântul le răbda cu bărbăţie. Apoi s-a auzit un glas de sus, întărind pe nevoitorul, de care paginii s-au înfricoşat foarte, iar credincioşii s-au întărit în credinţă. Atunci ighemonul, nerăbdînd mai mult ocara, a poruncit să arunce pe sfânt în temniţă legat, iar el s-a dus la casa sa, cugetând ce să scornească ca să-l muncească şi să-l piardă.

Fericitul Tirs, în temniţă, cu sârguinţă se ruga la Dumnezeu ca să-l învrednicească Sfântului Botez şi, îndată cercetându-l acolo noaptea darul Domnului, s-au dezlegat legăturile cu care era legat şi uşile temniţei s-au deschis singure. Iar el ieşind a mers la episcopul Cezareei, care se ascundea în aceea vreme de frica păgânilor.

Episcopul, văzând pe mucenic venind la el, a căzut la picioarele lui, pentru că auzise de răbdarea şi bărbăţia lui, cinstindu-l foarte mult. Iar mucenicul, asemenea căzând la picioarele episcopului, a zis, ridicându-l: "Nu face aceasta, o, preacinstite părinte, nici răpi închinăciunea care se cuvine ţie de la noi, pentru că n-am venit a binecuvânta, ci a primi binecuvântare". Iar episcopul a zis: "Se cuvine ţie a ne binecuvânta pe noi, ca cel ce cu adevărat ai arătat puterea lui Dumnezeu, a faptei celei bune şi te-ai îmbrăcat cu haina cea prea strălucită a Duhului, prin răbdarea muncilor cumplite". Iar mucenicul a răspuns: "Pentru aceasta am şi venit aici, ca să mă îmbrac în haina nestricăciunii, născându-mă prin apă şi prin Duh, pentru că încă nu sunt învrednicit cu Sfântul Botez. Deci, nezăbovind, împlineşte-mi dorinţa mea şi fă ceea ce se cuvine dreptei credinţe".

Episcopul îndată a botezat pe Sfântul Tirs; iar el, ieşind din baia Sfântului Botez, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, cel ce m-ai învrednicit a mă curăţi prin apă şi prin Duh, ajută-mi să mă botez şi eu cu botezul cu care te-ai botezat prin pătimire şi, bând paharul Tău, să mă fac închipuire morţii Tale". Apoi vorbind puţin cu episcopul şi binecuvântându-se unul pe altul, s-a întors pătimitorul lui Hristos în temniţă, mergând înaintea lui o lumină dumnezeiască şi urmându-i îngerii, precum au văzut cu dinadinsul unii din cei vrednici şi, intrând acolo, s-a îndeletnicit cu obişnuitele rugăciuni.

În acea vreme un comite cu numele Silvan, de neam pers, cu năravul cumplit şi tiran nemilostiv, arătându-se cu bunăvoinţă către împărat, a cerut de la dânsul stăpânire şi să meargă să încerce pe chinuitorii cei rânduiţi spre pierderea creştinilor, dacă împlinesc porunca împăratului. Primind stăpânirea pe care o ceruse, a venit în Niceea şi în Cezareea, aducând jertfe diavolilor şi zeilor şi praznicele lor cele necurate săvârşindu-le cu sânge creştinesc. Atunci i s-a spus despre Tirs că nu poate fi biruit cu nici un fel de munci, ci înspăimânta pe oameni cu semne şi minuni. Deci, îndată a trimis ca să-l aducă la sine, iar el însuşi săvârşea jertfe marelui zeu Die.

În ziua următoare, împreună cu Cumvrichie, a judecat pe Tirs şi a poruncit să se citească înaintea tuturor întrebările cele dintâi. Apoi a zis: "Să nu socoteşti o, Tirse, că vei pătimi munci ca cele dintâi, ci mai cumplite vei primi, de vei petrece în nesupunerea ta". Mucenicul a răspuns: "Cel ce m-a făcut mai tare decât toate muncile, acelaşi, adică Domnul nostru Iisus Hristos şi acum îmi stă în faţă, scoţându-mă din mâinile voastre; pentru că Lui unuia îi slujesc şi pe El singur îl ştiu că este Dumnezeu, iar pe idolii voştri şi pe zeii muritori îi socotesc înşelători. Însă de voieşti a mă sfătui, nu cu sila, ci de voie şi cu sfat bun, apoi spune-mi acum cui şi cum să jertfesc? Şi eu văzând lucrul cu totul adevărat, mă voi supune şi nu mă voi împotrivi adevărului".

Silvan, îndată luând pe sfânt, a zis: "Să mergem în templu şi acolo îţi voi arăta cui să jertfeşti". Şi după ce au intrat într-o capişte a lui Apolon, ce era acolo aproape, arătând cu mâna comitele spre idol, a zis: "Iată acesta este zeul pe care îl cinstim noi. Pe acesta de-l vei ruga, o, Tirse, aducându-i jertfă, vei avea un mare ocrotitor şi de la ceilalţi zei vei afla dar!" Iar mucenicul a zis: "Ia seama ce fel de jertfă îi voi aduce lui şi cum mă voi ruga". După ce toţi şi-au întors ochii cu luare-aminte, mucenicul, ridicându-şi mâinile şi ochii înălţându-i-se la cer, a chemat puterea lui Dumnezeu cea nespusă şi îndată s-a făcut tunet şi a căzut idolul lui, Apolon la pământ şi s-a risipit ca praful.

Mucenicul întorcându-se către cei ce stau împrejur, a zis: "Luaţi seama că idolii voştri sunt nişte făpturi şi nici numele adevăratului Dumnezeu nu pot să-l rabde". Silvan, umplându-se de mânie, a zis: "Eu voi pierde cu totul vrăjitoria ta şi o voi sfărâma". Şi îndată a poruncit să zdrobească trupul mucenicului până la oase, cu pinteni de fier ascuţiţi, încât carnea lui cădea la pământ. Iar muncitorii ziceau: "Unde este Dumnezeu, ajutătorul tău, pe care Îl cinsteşti şi pe care ÎL nădăjduieşti?" Iar mucenicul lui Hristos a zis: "Au nu vezi în mine puterea lui Hristos, Care mă întăreşte împotriva acestor năvăliri? Căci cum ar fi putut răbda trupul cel pământesc şi neputincios nişte munci ca acestea, de nu i s-ar fi dat lui din înălţime ajutor dumnezeiesc?"

Atunci Silvan a poruncit să aducă o căldare mare şi umplând-o cu apă, să-i dea foc dedesupt. Şi începând a fierbe apa, a legat pe mucenic de picioare şi i-a dat drumul cu capul în jos în aceea căldare ce fierbea. Apoi sfântul, chemând numele lui Hristos, îndată a crăpat căldarea şi s-a vărsat apa, iar el a rămas nevătămat. Tiranul s-a ruşinat şi s-a mâniat, apoi, având altă îndeletnicire cu poporul, a poruncit să ducă pe sfânt în temniţă. După aceasta Silvan şi cu Cumvrichie au plecat în cetatea Apamiei, cea de lângă mare, poruncind să aducă şi pe sfânt legat după dânşii. Apropiindu-se de cetate, a stat şi, aducând pe mucenic înaintea sa, i-a zis: "Aici, Tirse, sau făgăduieşti a aduce jertfă zeilor, ca să fii viu, său cumplit vei fi lipsit de viaţa aceasta".

  Sfântul, ca şi întâia dată răspunzând, a adăugat şi acestea: "Mai lesne sufletele voastre se vor lua de la voi îndată". Dar ei, spre mai mare mânie pornindu-se, au poruncit să-l ducă în cetate, bătându-l, ca acolo să fie aruncat în mare împreună cu vrăjile sale, ca astfel cel rău, rău să piară, iar după moarte nici obişnuitei îngropări să nu se învrednicească. Neintrînd el încă în cetate, a început să se împlinească proorocia mucenicului, pentru că Silvan deodată a slăbănogit, iar Cumvrichie a fost cuprins de fierbinţeală şi în a patra zi amândoi rău şi-au săvârşit viaţa.

Se povesteşte că, îngropându-i, nici pământul nu primea trupurile lor, ci le scotea afară, până ce s-a rugat sfântul mucenic pentru ei. Atunci a petrecut sfântul în acea cetate douăzeci şi trei de zile, ţinut în legături până la venirea altui ighemon.

Acest ighemon avea năravul şi răutatea celor dintâi şi-l chemă Vavd. Acela, luându-se după faptele ighemonilor de mai înainte şi auzind despre mucenicul Tirs, l-a chemat la întrebare şi aflându-l neclintit în credinţa creştinească, nesupus poruncilor păgâneşti, l-a băgat într-un sac legat şi l-a aruncat în mare, la treizeci de stadii de ţărm; dar îndată s-a rupt sacul şi s-au dezlegat legăturile, apoi s-a arătat o ceată de bărbaţi purtători de lumină, umblând pe mare, care, luând pe mucenic, l-au scos la uscat. Slugile, văzând aceasta, au alergat cu frică la ighemon şi i-au spus lui cele ce au văzut. Iar el, venind la ţărm şi văzând pe sfântul mucenic stând singur, a zis: "Cu adevărat minunate sunt vrăjitoriile şi farmecele creştineşti, că şi marea se supune vouă, precum văd; şi puterea cea firească a stihiilor o aveţi; însă aceste vrăjitorii nimic nu vă vor ajuta, ci vor fi pricină de mai cumplite munci şi de mai amară moarte".

Mucenicul a răspuns: "Până când vei fi orb asemenea zeilor tăi şi având ochi, nu vezi? Căci cum poate cineva cu vrăjile să supună stihiile? Cine din vrăjitorii care sunt la voi sau din zeii pe care voi îi cinstiţi, ale căror meşteşuguri sunt vrăjitorii şi înşelăciuni, au făcut ceva în acest chip, ca omul cel aruncat în mare să fie ridicat de îngeri şi apoi, întreg şi sănătos, să umble pe mare ca pe uscat, să iasă la pământ?"

Ighemonul, luând pe mucenic, a poruncit să-l ducă după dânsul legat şi să-l bată cu toiege, căci el mergea în Cezareea. Înştiinţându-se cetăţenii cezareeni de venirea ighemonului celui nou şi că aduce cu el pe sfântul mucenic Tirs, au ieşit cu toţi întru întâmpinare, de formă adică să întâmpine pe ighemon, iar de fapt ca să vadă pe pătimitorul lui Hristos, pe care îl doreau. Intrând în cetate, a aruncat pe mucenic în temniţă şi, cugetând ighemonul cu ce fel de munci să-l piardă, a gândit că să-l dea spre mâncarea fiarelor, părându-i-se acea moarte că este mai cumplită. Deci a poruncit să adune fiare din cele mai cumplite, de tot soiul şi să le lase să flămânzească, ca să se repeadă la cel osândit să-l mănânce.

Fiind pregătite fiarele în treizeci de zile, a adunat tiranul tot poporul la capiştea lui Die şi a adus jertfe cu mare cuviinţă; iar după aceea a scos din temniţă pe Tirs cel osândit spre mâncarea fiarelor. Atunci au înconjurat pe sfânt o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, îndemnaţi fiind în taină de ighemon, care-l rugau să se miluiască însuşi pe sine şi să scape de acea moarte cumplită, făcând ceea ce i se poruncise; căci nu numai că va scăpa de răni, dar şi prieten al împăratului va deveni. Iar sfântul, după cuvântul lui David, s-a făcut că nu aude şi că nu şi-a deschis gura sa.

Adus fiind înaintea ighemonului care aducea jertfe, i-a zis lui: "Iată cât de milostiv am fost, ca să te las atâta timp pentru a-ţi da seama să alegi cele ce-ţi sunt de folos şi, apropiindu-te, să aduci şi tu jertfe marelui Die, pentru ca să te izbăveşti de toată urgia, îngrozirea şi pierderea; iar de nu, apoi unghiile şi dinţii de fier ai fiarelor te vor sfâşia pe tine şi nimeni nu va fi ca să-ţi ajute ţie şi să te izbăvească de răutăţi". Iar mucenicul, prefăcându-se că s-ar învoi la păgânătatea lor, a zis: "Eu de mult m-am gândit că împreună cu cetăţenii mei să jertfesc, numai să nu se mânie Apolon că, trecându-l cu vederea, numai pe Die voi cinsti".

Acestea, auzindu-le, ighemonul s-a bucurat şi a zis: "Numai aceluia jertfeşte-i şi eu sunt ţie martor că nici unul din ceilalţi zei nu se vor mânia pe tine". Atunci mucenicul s-a apropiat de Die şi, făcând oarecare rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, s-a făcut cutremur înfricoşat; necredincioşii au fugit, Die a căzut la pământ, iar în capişte a rămas numai mucenicul.

Tiranul, umplându-se de cumplită mânie, a poruncit să-l arunce îndată la fiare. Adunându-se poporul şi privind, a dat drumul fiarelor înfometate asupra sfântului; el se vedea în mijlocul fiarelor cu alte trei persoane şi fiarele umblau pe lângă ei fără să-i atingă şi se gudurau, ca şi cum l-ar fi cunoscut mai dinainte. Atunci sfântul, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ai preamărit întru mine numele Tău cel sfânt şi ai arătat spre mine, astupând gura fiarelor, precum odinioară înaintea robului tău Daniil. Deci Tu, precum atunci, aşa şi acum făcând cele minunate, fă, o, Împărate, cu voia Ta cea nevăzută, ca aceste fiare sălbatice să se ducă la locaşul lor, nevătămînd pe nimeni din cei ce sunt aici".

Astfel, rugându-se mucenicul, a zis către fiare: "În numele adevăratului Dumnezeu, întoarceţi-vă în pustie, fiecare la culcuşul său, de unde aţi ieşit şi să nu vă atingeţi de nimeni". Şi îndată au fugit fiarele, deschizându-se uşile singure; atunci i-a cuprins frică pe toţi cei ce stau acolo şi au fugit care încotro putea, temându-se de fiarele ce fugeau în pustie. Deci şi prin această minune mulţi din necredincioşi s-au întors la credinţa în Hristos.

Tiranul, făcându-se că nu pricepe, a poruncit să lege pe sfânt peste tot trupul şi să-l arunce în temniţă; iar după câteva zile, vrând să meargă în Anatolia, care este aproape de Cezareea, a poruncit să aducă după sine şi pe Tirs. Acolo ajungând a făcut prăznuire mare cu tot poporul, în capiştea lui Apolon, ce era plină de idoli. Apoi, aducând şi pe Tirs, a poruncit să-l bată cu toiege înaintea idolilor; iar el, ca într-un vis, cu răbdare primind rănile ce i se dădeau, se ruga către Dumnezeu, care usucă adâncurile şi topeşte munţii cu privirea sa, zicând: "Să fie peste mine mâna Ta, Doamne, şi nu depărta ajutorul Tău de la mine, ci mă sprijineşte ca să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine".

Astfel rugându-se el, deodată s-a auzit cutremur în cetate, iar pe ighemon l-au cuprins dureri şi au slăbit mâinile celor ce-l băteau pe el, cazând mulţime de idoli la pământ şi sfărâmându-se. Iar Tirs, umplându-se de dumnezeiască bucurie, îşi bătea joc de diavoli şi de tiran, zicând: "Pentru ce nu ajuţi zeilor tăi care fără de cinste se tăvălesc la pământ şi cer ajutor de la tine, ci îi treci cu vederea, fiind aruncaţi în mijlocul priveliştii, spre batjocura acelor care nu sunt orbiţi?" Ighemonul, deşi era cuprins de o grea durere, dar nevindecat de răutate, a zis: "Necuratul Tirs cu vrăjile mi-a făcut viaţa mai grea decât moartea".

În acea vreme era acolo şi Calinic, care era slujitor idolesc, om înţelept şi de bun neam pe care îl cinsteau elinii ca pe un zeu. Acela, de la început văzând minunile făcute prin Sfântul mucenic Tirs, a început câte puţin a cunoaşte neputinţa zeilor săi şi primind întru inima sa sămânţa dreptei credinţe, zicea în sine: "Dumnezeule cel mărturisit de Tirs, care faci minuni preaslăvite şi minunate, Tu şi pe mine mă primeşte ca pe un ostaş de curînd ales şi mă întăreşte şi pe mine împotriva celor ce vrăjmăşesc adevărul Tău".

Astfel, vorbind el în sine cu Dumnezeul tuturor, s-a apropiat de ighemon şi, cu meşteşug batjocorindu-l, a zis: "Prea luminate ighemoane, acest om care este cumplit rănit cu bătăile, pe marele Die l-a trântit la pământ şi l-a zdrobit iar pe purtătorul de soare, Apolon, acum de trei ori l-a sfărâmat; pe Iraclie cel nebiruit în războaie l-a trântit, nu cu mâinile nici cu armele, nici sabie n-a uneltit împotriva lui, ci numai cu cuvântul şi cu chemarea lui Hristos, Cel ce a pătimit pe cruce moartea; deci de este cu plăcere stăpânirii tale, să ne apropiem şi să ridicăm pe zeul Iraclie, pe cel ce ajută altora întru răutăţi şi să-l rugăm pe dânsul, ca aducându-şi aminte de bărbăţia sa cea de demult, să vină că să ajute celor foarte necăjiţi, adică lui Die, tatălui său, cum şi zeului Apolon pentru că aceia, precum mi se pare, dorm, fiind cuprinşi de somn greu".

Ighemonul, nepricepând batjocora, a zis: "De vreme ce eu sunt bolnav, mergi tu singur şi roagă pe zei pentru noi şi ridică mai degrabă împotriva vrăjitorului Tirs". Iar Calinic a zis: "Dar mi se pare că este mare puterea Dumnezeului celui ce i-a trântit pe dânşii şi mă tem că nu cumva să nu-şi poată ajuta loru-şi". Atunci ighemonul, cunoscându-i vicleşugul, a zis: "Vai mie, ticălosul, şi tu Calinic te-ai amăgit cu vrăjitoriile fermecătorului acestuia?" Iar Calinic nemaizicînd nimic, nevrând mai mult a ţine într-ascuns dreapta credinţă, îndată a alergat la casa sa şi răzându-şi perii capului şi ai bărbii, apoi dezbrăcându-se de haine, le-a dus la ighemon şi aruncându-le la picioarele lui, i-a zis: "Primeşte părul şi hainele mele, ighemoane, pe care le-au întinat jertfele, fumul, sângele cel curs şi tainele cele diavoleşti, iar împreună cu acestea mă lepăd de rătăcirea cea dintâi şi primesc chipul vieţii celei noi şi de acum să ştii că sunt creştin".

Ighemonul văzând acea schimbare a lui neaşteptată, spăimântându-se, a zis: "Dar ce este aceasta o! Calinic? Atât de mult au putut semnele acelea ale vrăjitorului de Tirs, încât şi sufletul tău, de bun neam, ce era slujitorul zeilor şi care s-a învrednicit de la dânşii de multe daruri, întorcându-l de la părinteasca credinţă l-a atras la pierderea cea desăvârşită?" Iar Calinic a zis: "Pricinuitor al schimbării mele este singur Iraclie, care atâtea biruinţe săvârşind, precum se povesteşte de dânsul, acum nu a putut sta înaintea cuvântului unui bărbat, ci a căzut ticălosul şi a dovedit că sunt de râs basmele spuse despre dânsul şi despre ceilalţi zei, care în zadar se cinstesc de elini". Ighemonul iarăşi a zis: "Nicidecum, ci cu vrăjile lui Tirs te-ai înşelat, nădăjduind că şi tu vei face cu vrăjile lui nişte minuni ca acelea, dar nici pe vrăjitorul acela, nici pe tine nu te vor folosi vrăjile creştineşti, de nu te vei pocăi şi de nu vei da zeilor iarăşi cinstea dintii".

Calinic, vrând pe faţă să ruşineze nebunia ighemonului, căci nădăjduia fără îndoială că Dumnezeu, Care este cu Tirs, va fi şi cu dânsul, a zis: "De vreme ce tu, ighemoane, acum boleşti cu trupul şi pe mine mă socoteşti că sunt înşelat cu vrăjitoriile, să ne apropiem dar de marele Asclipie dacă voieşti şi să ne rugăm de obşte, ca să-ţi aline durerile şi să te facă pe tine sănătos. Atunci vei cunoaşte că nu sunt înşelat de nici un fel de vrăjitorii". Ighemonul, nepricepând întru totul cele spuse şi părându-i-se că slujitorul s-a întors iarăşi la idoli, s-a dus îndată cu dânsul în capişte. Intrând ei acolo, Calinic se ruga în sine: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin robul Tău Tirs, Te-ai făcut cunoscut mie că eşti Dumnezeu adevărat şi deşi erai supărat pe mine, nu m-ai lepădat, vino acum în ajutorul meu şi arată în mine puterea Ta".

Acestea zicându-le, s-a auzit de sus un glas, întărindu-l şi chemându-l către nevoinţă. Iar el, căpătând îndrăzneală şi mărturisind numele lui Hristos a început a ocărî idolul lui Asclipie. Atunci idolul, ca şi cum ar fi fost aruncat de o mână puternică, a căzut îndată înaintea picioarelor lui Calinic. Acesta uitându-se spre ighemon a zis cu batjocură: "Iată dumnezeul tău nu poate să se scoale, dacă nu-i vei da tu singur mâna să-l ridici; deci vezi şi cunoaşte că nu este în mine vrăjitorie, ci lucrare dumnezeiască".

Ighemonul, întristându-se cu duhul şi supărându-se pe Calinic, a poruncit să-l închidă în temniţă, iar a doua zi a dat asupra amîndorura hotărâre de moarte, zicând: "Pe Calinic, care a căzut din slujba idolilor şi din prietenia lor şi s-a alăturat de înşelăciunea creştinească, poruncesc să se piardă cu sabia; iar pe Tirs, care se mândreşte cu multe semne, care şi pe Calinic l-a înşelat, poruncesc să-l pună în sicriu de lemn şi să-l taie cu fierăstrăul".

Calinic a fost scos îndată de ostaşi afară din târg spre tăiere; iar el cerându-şi vreme de rugăciune şi rugându-se mult s-a săvârşit prin sabie. Pe Sfântul Tirs, punându-l slugile, Savin şi Vitalie, într-un sicriu oarecare, au luat fierăstrăul să-l taie, dar unealta s-a făcut foarte grea în mâinile lor, încât nu o puteau ridica şi purta; iar lemnul s-a făcut foarte uşor încât nu se arăta nici urmă tăieturii, fiindcă fierăstrăul îşi pierduse puterea sa de tăiere. Deci s-au ostenit mult, asudând, dar nimic n-au sporit.

Chinuindu-se mult timp, deodată s-a deschis sicriul şi a ieşit sfântul întreg şi cu faţa luminată, fiindcă veselie dumnezeiască umpluse inima lui. Iar cei dimprejur s-au spăimântat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de dânsul, pentru minunea ce se făcuse. Apoi s-a auzit glas de sus, chemându-l, iar el, înţelegând că s-a sfârşit nevoinţa sa, înălţându-şi mâinile şi sufletul la cer, a zis: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul mă primeşti în moştenirea Ta şi mă aşezi în ceata celor ce bine Ţi-au plăcut. Deci primeşte acum în pace sufletul meu şi-l du întru sfinţenia Ta, la bucuria cea negrăită, care este la Tine".

Zicând acestea şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar trupul pe care n-au putut să-l omoare muncile cele cumplite şi amare - ce s-au adus asupra lui de către vrăjmaşi - prin moartea cea firescă şi-a primit sfârşitul său. Căci aşa a iconomisit înţelepciunea cea negrăită a lui Dumnezeu, ca să nu se pară tiranului că el l-a biruit şi l-a omorât, ci că acestea s-au întâmplat, când Domnul a voit.

Trecând multă vreme după aceasta şi împărăţind tiranul Diocleţian, a ieşit iarăşi poruncă prin toate laturile ca să fie toţi părtaşi necurăţiei păgînilor, iar cei ce nu vor voi, să se piardă cu moartea. În acea vreme era în părţile Tebaidei un ighemon cu numele Arian. Acesta se sârguia a împlini porunca împărătească şi, fiind în cetatea antinoitenilor, a prins pe doi creştini din cei mai de frunte, cu numele Asclan şi Leonid, pe care, muncindu-i în multe feluri, i-a pierdut. Iar după sfârşitul acestora, a poruncit să prindă pe toţi creştinii care se aflau acolo şi punând înaintea lor uneltele de muncă a zis: "Iată două căi vă stau înainte: sau aduceţi jertfă idolilor şi sunteţi liberi şi întregi sau de nu vă plecaţi poruncii împărăteşti, veţi fi pedepsiţi cu munci şi cu moartea".

Zicând acestea ighemonul, au ieşit îndată în mijlocul adunării treizeci şi şapte de bărbaţi cu vitejie şi cu suflet, care au voit mai bine a muri decât să se supună poruncii împărăteşti. Făcându-se multă întrebare, unul dintr-înşii, cu numele Apolonie, fiind citeţ al Bisericii, văzând muncile cele multe şi felurite, s-a îndoit şi a căzut frică asupra lui; pe de o parte tremura pentru muncile ce aveau să vie, iar pe de alta se temea să nu cadă din credinţa în Hristos şi să-şi piardă sufletul. Deci, se gândea cum ar putea scăpa de muncile şi jertfele diavoleşti, ca şi sufletul să-şi mântuiască din mâinile diavolului şi trupul să-l izbăvească din mâinile chinuitorilor.

Astfel, tulburându-se el cu gândul, stătea lângă un bărbat oarecare de credinţă elin, cu numele Filimon şi cu meşteşugul comedian, care în vremea petrecerilor veselea pe ighemon. Pe acesta văzându-l, Apolonie l-a chemat la sine şi i-a făgăduit patru galbeni, de va aduce jertfă idolilor în locul lui, acoperindu-se cu haina lui ca să nu fie cunoscut. Filimon învoindu-se îndată, s-a îmbrăcat cu haina lui Apolonie şi, acoperindu-şi faţa ca să nu fie cunoscut, a mers către jertfelnic. Iar Dumnezeu, Care cu minune rânduieşte mântuire tuturor, a voit a atrage către sine prin Apolonie pe Filimon şi prin Filimon pe Apolonie.

Deci, când se apropia Filimon de jertfelnic, îmbrăcat cu haina lui Apolonie, a strălucit în inima sa lumina dumnezeiască, care i-a deschis ochii cei înţelegători ca să cunoască adevărul şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, ca un creştin a stat înaintea ighemonului care l-a întrebat cine este. Ceilalţi au răspuns: "Unul din creştini este". Ighemonul i-a poruncit ca să-i jertfească zeului, iar el strigă cu glas mare: "Nu voi jertfi, căci sunt creştin şi rob al lui Hristos, Dumnezeul cel viu". Iar ighemonul a zis: "Au doară n-ai văzut cu puţin mai înainte cu câte munci a fost pedepsit Asclan şi Leonid şi apoi cu ce cumplită moarte au pierit?" Filimon, care era în chipul lui Apolonie, a răspuns: "Aceasta chiar mi-a fost pricina spre a îndrăzni spre munci, căci Asclan şi Leonid nu de mult pătimind pentru Hristos, ne-au lăsat chipul răbdării cu bărbăţie. Încă şi minunea aceea s-a făcut mie pricinuitoare, care s-a văzut în caiacul tău, când ai vrut să treci râul şi acesta s-a oprit în mijlocul râului la adâncul apei, neputând a trece de partea cealaltă - pentru că n-ai vrut să numeşti pre Hristos Dumnezeu".

Ighemonul a poruncit să cheme pe Filimon comedianul, pentru ca să fluiere şi, astfel, cu glasul fluierului grăind împotrivă să vâneze şi să înduplece cugetul acelui creştin că mai cu înlesnire să se schimbe şi să se atragă către închinarea la idoli. Dar nu ştia nebunul că acela este însuşi Filimon care grăieşte cu limba sa - decât numai cu aceasta se deosebea, căci mai înainte glăsuia cu trâmbiţe, iar acum grăia cu duhul cel dumnezeiesc. Filimon a fost căutat pretutindeni şi negăsindu-se, a chemat pe fratele său Teon şi l-a întrebat despre acesta. Iar acesta ştiind pe fratele său îmbrăcat în haina lui Apolonie, dar neştiind scopul cel bun, a zis: "Iată Filimon stă înaintea voastră".

Deci, îndată poruncind ighemonul să se descopere faţa lui şi văzând pe Filimon, a început a râde socotind că Filimon a făcut aceasta spre batjocura creştinilor, ca să se veselească cei ce stau împrejur; apoi îi porunci să lepede acea haină şi să meargă cu el la jertfă, dar Filimon mărturisi că este cu adevărat creştin şi îşi bătea joc de zeii păgânilor. Atunci judecătorul, mirându-se foarte mult, a zis: "Spre lauda împăraţilor sunt cele făcute şi grăite acum de tine o, Filimon, sau sunt scornite spre batjocura creştinilor?" Dar el a răspuns: "Eu nu mă rog pentru sănătatea împăraţilor, ci mă rog pentru mântuirea mea la Stăpânul meu, Împăratul Hristos, căci nu batjocoresc pe creştini, ci arăt adevărata schimbare a inimii mele. Mărturisesc credinţa mea întru Hristos şi pentru această mărturisire, nu numai cu o moarte, ci cu mii de morţi, adeveresc că sunt gata a muri".

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a umplut de mânie şi întorcându-se către cei ce stau împrejur, se sfătui cu dânşii: să-l omoare pe Filimon mai repede, căci pe faţă a ocărât pe zei, sau să-i dea vreme a se gândi şi a se pocăi? Iar poporul, iubind pe Filimon pentru meşteşugul fluierării lui, a rugat pe ighemon ca să nu piardă mângâierea cetăţii cea de obşte. Deci a zis ighemonul către Filimon: "Vezi cât te iubeşte poporul şi cât te numeşte mângâierea de obşte? Măcar, socotind lauda acestora, fă cele obişnuite, adică jertfeşte zeilor; iată că începe a se săvîrşi îndată praznicul cel mare, la care se cade ţie a cânta laude zeilor, cu trâmbiţe şi cu fluiere; de aceea şi tu însuţi să te veseleşti şi să îndulceşti cu cântece auzurile noastre".

La acestea a răspuns Filimon: "Acest praznic al vostru îmi aduce aminte de praznicul care se săvârşeşte sus şi cântarea trâmbitelor mă deşteaptă către dorinţa ca să aud cântările cele îngereşti. Deci cunoaşte că în deşert te osteneşti sîrguindu-te a mă întoarce de la mărturisirea mea şi nu numai că nimic nu vei spori, ci şi mai multă dorinţă de Hristos se va deştepta în mine". Zis-a ighemonul: "Dar de vei răbda toate pentru Hristos precum făgăduieşti, ce vei dobândi, când încă nici nu eşti creştin desăvârşit, de vreme ce n-ai luat botezul, care se cuvine acestei legi?" Acestea auzind, Filimon, a strigat: "O, ighemoane, cu câte mulţumiri sunt ţie dator, căci chiar nevrând, mi-ai făcut mie bine, aducându-mi aminte de Sfântul Botez!"

Acestea zicând ighemonului, a ieşit în mijlocul adunării şi a strigat: "Rogu-vă, de este cineva dintre voi preot creştinesc şi nu bagă în seamă muncile pentru bună credinţă, să vină aici şi să-mi dăruiască sfântul botez". Dar, văzând pe toţi stăpâniţi de frică şi nici unul îndrăznind a veni la dânsul să se arate preot creştinesc, s-a întristat şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi fierbinţi: "Dumnezeul meu Hristos, Cel ce ai căutat asupra mea cu bună îndurare şi m-ai scos din adâncul rătăcirii, nu mă lăsa să fiu fără sfântul botez, ci în chipul în care ştii, arată-mi un preot şi apă, de la care să mă botez, ca şi ceilalţi creştini". Astfel rugându-se, s-a pogorât de sus un nor de apă şi înconjurându-l l-a botezat - aceasta văzând toţi şi minunându-se - iar norul s-a dus iarăşi sus.

Ighemonul, fiind orb de răutate, a zis că este vrăjitorie şi întunecare de ochi. După aceea sfântul s-a rugat pentru fluierele sale, pentru trâmbite şi pentru surle - care erau ale lui Apolonie, atunci când şi-a schimbat haina sa - ca să se ardă şi să se prefacă în cenuşă, încât să nu rămână pomenirea meşteşugurilor celor deşarte, a uneltelor lui de cântări, ca să nu poată cineva dintre necredincioşi să zică: "Acestea sunt trâmbitele lui Filimon". Deci coborându-se foc din cer le-a ars pe toate şi le-a pierdut în faţa lui Apolonie. Acum s-a deshis şi uşa lui Apolonie către pătimire; căci Teon, fratele lui Filimon, apropiindu-se de ighemon, i-a vestit cu de-amănuntul tot ceea ce făcuse; cum Apolonie a îmbrăcat pe Filimon cu haina sa, apoi l-a făcut ca să intre întru nevoinţă pentru dânsul şi s-a făcut pricinuitor pierderii lui.

Deci îndată l-au adus şi pe Apolonie, spre care căutând Arian ighemonul cu ochi mânioşi şi cu faţa groaznică a zis: "Ce este aceasta, mai înrăutăţitule decât toţi oamenii? Ce ai făcut nouă cetăţii şi acestui ticălos? Pentru mândria ta trecând cu vederea legile şi pe zei, iar de frica muncilor abătându-te, ai schimbat cu dânsul hainele şi cu nişte vrăjitorii ai răzvrătit inima lui, lipsind toată cetatea de o mare mângâiere. Se cuvenea ţie, dacă te temeai de munci, să vii la mine şi să-mi descoperi sufletul tău; iar eu prin legile iubirii de oameni, cu totul te-aş fi slobozit şi te-aş fi lăsat să vieţuieşti fără întristare".

Zicând acestea ighemonul, Apolonie a răspuns: "Bine şi cu drept faci de mă defăimezi şi la aceasta nu stau împotrivă, pentru că şi eu însumi mă învinovăţesc; însă nu de aceea că m-am făcut lui Filimon pricinuitor de atâtea bunătăţi şi nu fiindcă el s-a îmbrăcat în haina mea, ci fiindcă m-am îmbrăcat eu într-ale lui. Dar de vreme ce amândoi, prin judecăţile lui Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în haina mântuirii, să ştii că după acestea nici Filimon, nici Apolonie nu vor jertfi vreodată zeilor voştri; iar de vreme ce mai înainte m-am temut de munci, acum cu ajutorul lui Dumnezeu, voi arăta mare bărbăţie".

Pentru aceea tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Apolonie să-l păzească în legături spre mai cumplite munci, iar pe Filimon să-l bată trei ostaşi cu palme peste faţă şi peste ochi. Atunci oamenii, văzând că bat pe Filimon, nu le-a plăcut şi au strigat să înceteze. Ighemonul a zis către mucenic: "Miluieşte-te acum Filimoane; iar de nu, măcar pe popor să-l miluieşti, căruia i se rupe inima pentru tine; fiindcă se cuvine ţie să judeci că, dacă această puţină muncă a ta văzând-o poporul s-a tulburat cu sufletul, atunci ce va fi când vei fi cuprins de munci mari? Jertfeşte, Filimoane, şi această durere a ta schimb-o în veselie, căci ne vom ospăta în capiştea lui Serapid şi cu multă bucurie ne vom desfăta".

Filimon a răspuns: "Mie îmi este gătit ospăţ în cer". Iar către popor, întorcându-se, a zis: "Pentru ce vă mâhniţi văzând că sunt bătut? Eu nu eram bătut când eram la voi comedian? Ba, uneori şi mai rău ne făcea, iar voi cu plăcere râdeaţi. Deci, pentru ce nu vă veseliţi şi acum? Acum când voi vă mâhniţi, îngerii se bucură de mine, văzându-mă că sunt creştin şi cinstesc buna-credinţă".

Atunci tiranul, văzând pe Filimon şi pe Apolonie neschimbaţi, a poruncit să le sfredelească gleznele şi, legându-i cu frânghii, să-i poarte prin toată cetatea. Apoi pe Filimon l-a spânzurat de un copac de măslin şi, aruncând toţi săgeţile asupra lui, el se ruga lui Dumnezeu, încât nu se apropiau săgeţile de dânsul; căci o parte dintr-însele loveau în copac, iar o parte cădeau pe pământ şi altele rămâneau în văzduh, prin minune. Iar ighemonul s-a apropiat să vadă minunea şi, căutând la Filimon, altă minune a urmat aceleia; o săgeată s-a pogorât din văzduh cu atâta putere, încât a lovit pe ighemon în ochiul cel drept şi l-a orbit îndată. Prin orbirea aceasta i s-a făcut luminare sufletului, căci aşa a vrut Dumnezeu. Mai înainte când avea ochii sănătoşi, era orb cu sufletul şi neînţelegător, încât cel neputincios se lupta cu cel Atotputernic. Iar acum, fiind orb, a cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat, căci, dezlegând pe mucenic fiind silit de durere, l-a rugat ca să-i tămăduiască ochiul.

Sfântul a răspuns: "Nu voiesc acum să te vindec, că nu cumva facerea de bine pe care o vei primi, să o socoteşti vrăjitorie, ci când voi ieşi din trup, pentru că acum mi s-a apropiat sfârşitul meu. Pe urmă vei veni la mormântul meu şi luând ţărâna de acolo şi punând-o pe ochiul tău, vei chema numele lui Hristos şi îndată te vei tămădui".

După aceasta, prin porunca ighemonului, la amândoi mucenicii li s-au tăiat capetele; iar cinstitele lor trupuri s-au aşezat lângă sfinţii mucenici Asclan şi Leonid. Iar ighemonul, de vreme ce-l supăra ochiul cu o durere cumplită, a venit la mormântul lui Filimon şi, după cum îi zisese, luă ţarină şi punând-o pe ochiul bolnav, a zis: "În numele tău, Iisuse Hristoase, pentru care aceştia şi-au ales moarte de bunăvoie, pun ţarina aceasta pe ochiul meu şi, dacă voi vedea, apoi şi eu voi mărturisi că nu este alt Dumnezeu afară de Tine". Acestea zicându-le, îndată a aflat îndoită tămăduire: a ochiului şi a sufletului său. Pentru că cu ochiul a văzut soarele şi cu sufletul a cunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi cu bucurie a strigat: "Sunt creştin". Apoi a mărturisit înaintea tuturor că este creştin. Ducându-se de acolo, a primit Sfântul Botez cu toată casa sa şi pe creştinii care erau ţinuţi în închisori pentru Hristos, în număr de treizeci şi şase, i-a liberat cu pace.

Apoi, luând pânza curată şi aromate cu mult preţ, cu mulţime de popor şi cu doi episcopi, au venit la mormântul mucenicilor şi au făcut cinstită îngropare trupurilor lor. După aceea a făcut multe milostenii la săraci şi multe alte bunătăţi a săvârşit. Vestea aceasta a ajuns la urechile lui Diocleţian, păgânul împărat, cum că Arian din elin s-a făcut creştin şi că nu voieşte să aducă jertfă zeilor.

Deci, îndată a trimis împăratul patru slujitori, poruncindu-le să-l aducă la sine, vrând singur să vadă cele ce s-au întâmplat. Aceia luând pe Arian, îl sileau să meargă degrabă la drum, dar el i-a rugat să-l mai lase puţin să meargă la mormântul sfinţilor mucenici. Iar aceia nevrând le-a dat optzeci de galbeni şi aşa i-au dat voie să meargă la mormântul sfinţilor mucenici, unde au venit cu toţii, iar el a căzut cu faţa la pământ, rugind pe sfinţii mucenici ca să-i ajute întru nevoinţă. Apoi s-a auzit glasul lui Filimon din groapă: "Îmbărbătează-te, Ariene şi nu te teme, căci iată te cheamă Domnul care te aduce spre nevoinţă şi îţi împleteşte cununa muceniciei. Ba încă împreună cu tine vor mărturisi aceşti slujitori şi vor lua de la Hristos mare răsplătire".

Auzind acestea, s-a minunat şi s-a întors la casa sa, precum el a cerut şi, umplându-se de darul lui Dumnezeu, a cunoscut chipul şi vremea sfârşitului său şi chemând pe slugile sale le-a proorocit cele ce aveau să fie, zicând lor: "Acum mergeţi împreună cu noi la Alexandria, unde eu voi fi dus la împărat şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi săvîrşi nevoinţa mărturisirii în a opta zi a acestei luni şi voi fi băgat în sac şi aruncat în mare. Iar voi ţineţi minte cuvântul meu, ca în a unsprezecea zi a aceleiaşi luni, la al şaselea ceas să ieşiţi la mal şi, aflând trupul meu scos la uscat de delfini, să-l luaţi şi să-l puneţi la un loc cu ceilalţi mucenici".

Acestea zicând, a pornit la drum şi ajungând la împăratul Diocleţian, l-a primit cu blândeţe. Apoi s-a pregătit împăratului o baie înaintea capiştei lui Apolon şi mergând la baie împăratul s-a spălat împreună cu Arian şi apoi, apropiindu-se de capişte, a zis lui Arian: "Jertfeşte marelui zeu Apolon, ca apoi cu veselie să mergem la cină". Iar fericitul Arian a zis: "Cum voi putea eu să fac aceasta o! împărate, să las pe adevăratul Dumnezeu, după atât de multe minuni care s-au făcut numai cu chemarea numelui lui Hristos şi care nu-s basme deşarte, ci curatul adevăr şi ai căror martori sunt ochi mei? Deci cum voi jertfi idolului celui fără de suflet şi nesimţitor?" Iar împăratul, mâniindu-se, şi-a lepădat îndată blândeţea cea făţarnică şi a poruncit să fie legat cu lanţuri de fier, iar de picioare să-i lege o piatră mare şi să-l arunce într-o prăpastie foarte adâncă, apoi să-l astupe cu ţarină şi cu pietre. Apoi, deasupra gropii celei astupate, şi-a aşezat scaunul său împărătesc şi, aşezându-se a poruncit ostaşilor să joace împrejur, zicând: "Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta".

După aceasta, intrând el în palatul împărătesc, în camera sa a văzut lanţul şi piatra cu care era legat Arian, spânzurând deasupra patului său, iar pe Arian culcat în patul său. Văzând aceasta, împăratul s-a spăimântat, s-a minunat, s-a tulburat, socotind că este un vicleşug la mijloc, făcut de oarecare din vrăjmaşii casei lui. Dar sfântul Arian a zis către dânsul: " Nu te tulbura, căci nimeni n-a viclenit împotriva ta, ci eu sunt Arian, ighemonul Tebaidei, către care tu, aruncându-mă în groapă, grăiai: "Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta! Deci iată că Hristos m-a scos din groapă şi mi-a poruncit să mă odihnesc pe patul tău".

Diocleţian, abia venindu-şi în fire de frică, a strigat foarte tare, umplând palatul cu zgomotul pe care-l făcea: "O! meşteşug al vrăjitorului! Fermecătoria vicleanului! Nimeni n-a văzut ceva într-acest fel". Şi grăind multe, a poruncit să-l bage pe sfânt într-un sac cu nisip şi, legându-l, să-l arunce în fundul mării. Atunci au îndrăznit şi cei patru slujitori care au văzut această minune ce s-a făcut cu Arian şi, aducându-şi aminte şi de cele spuse de Sfântul Filimon mai înainte, s-au apropiat de tiran şi, ocărându-l, au zis: "Pentru ce osândeşti pe dreptul, tu, nedreptule, căci nu ţi-a greşit nimic? Hristos este Dumnezeul adevărat, care face aceste minuni şi nu te mai osteni fără folos, căci chiar dedesubtul munţilor şi dealurilor celor înalte de-l vei îngropa, chiar în adâncul mării de-l vei arunca şi orice lucru rău şi greu vei face robului tău, Hristos, Dumnezeu cel adevărat este puternic şi-l va scoate, precum ai văzut astăzi cu acest sfânt, cu care suntem şi noi gata a muri cu el, pentru Hristos! Deci credem că, precum l-a scos pe dânsul din adâncul pământului, fiind împresurat de atâtea pietre şi legături, aşa poate să ne scoată şi pe noi şi să ne dea viaţa cea mai bună şi veşnică".

Tiranul, luându-i în râs şi batjocorindu-i, a zis: " Eu şi mai înainte, când îmi făceaţi slujbele mele, vă împlineam cererile voastre, ca să nu vă mâhnesc, ca un părinte al vostru. Şi acum, iarăşi, ca să nu vă mâhnesc, voiesc cu osârdie să vă dau moarte grabnică, împreună cu Arian".

Primul dintre dânşii, cu numele Teotih, a răspuns: "Dumnezeul cel adevărat Căruia ne închinăm şi pentru el moarte vrem să luăm, să-ţi dea ţie răsplătire cuviincioasă pentru dragostea ce ai arătat pentru noi. Însă acest dar rog să mi-l dăruiască împărăţia ta; averile mele toate să le laşi să le împartă în două părţi: o parte să se dea la împărăţie, iar altă să se împartă la văduve şi la sărmani". Acestea zicându-le Teotih, i-au zis lui ceilalţi: "Să lăsăm, frate, toate la înalta purtare de grijă, că Dumnezeu va iconomisi precum va voi, iar noi să ne îngrijim pentru sfârşitul nostru". Atunci împăratul judecind multă vreme, se minună de sârguinţa lor către moarte. Iar Arian, văzând pe împărat gândindu-se, s-a temut că nu cumva să se căiască şi să nu-i omoare, apoi a zis către dânsul: "Să nu te amăgească diavolul ca să mai ai nădejde că ne vom schimba părerea, chiar de ne-ai omorî de mii de ori". De aceea, văzând credinţa lor cea tare, s-a mâniat şi a dat hotărârea de moarte, ca să-i bage pe fiecare în câte un sac cu nisip şi să-i arunce în mare. Şi aşa s-a împlinit proorocirea lui Filimon.

Dar îndată altă facere de minuni s-a făcut. Căci cum i-au aruncat ostaşii în marea Vizantie, s-a arătat un delfin foarte mare, care a ridicat cei cinci saci cu spatele său, în chip minunat şi, alergând ca o corabie ce merge iute, i-a dus în Alexandria; iar acolo la mal îi aşteptau slugile lui Arian, precum acesta le proorocise. Slugile, văzând delfinul, s-au spăimântat de mărimea lui şi cât de bine stăteau sacii pe spinarea-i fără să se răstoarne.

Aducându-şi aminte că Arian le proorocise şi le spusese despre moaştele sale, iar acum erau cinci, nu se dumireau. Şi s-a auzit glas de la Dumnezeu: "Luaţi moaştele domnului vostru şi pe celelalte patru şi puneţi-le împreună cu moaştele sfinţilor Asclan şi Leonid". Delfinul, punând sacii pe mal, s-a întors în mare înotând, iar slugile au pus moaştele într-un caiac şi, înotând pe râu trei zile şi trei nopţi, când erau în dreptul mitropoliei Anticoitenilor, unde era voia bunului Dumnezeu să rămână moaştele - caiacul n-a mai putut înainta defel, iar corăbierii toţi dormeau. Atunci un glas s-a auzit de două ori: "Teodotie, Teodotie! - căci aşa se numea cârmaciul corabiei - aici este voia lui Dumnezeu să rămână moaştele!"

Deşteptându-se Teodotie şi văzând caiacul plutind ca şi cum ar fi fost legat, a ieşit, a mers în cetate şi a spus toată pricina. Iar lucrătorii de acolo, au alergat cu făclii şi cu tămâie; cântând şi lăudând pe Domnul, i-au îngropat cu evlavie şi strălucire în locul unde a rânduit Dumnezeu, făcându-se minuni deosebite prin aceasta şi tămăduiri de bolnavi, precum şi altele, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.