Sfântul Mucenic Roman era de neam din Palestina. El a fost diacon al bisericii Cezareii, iar în vremea prigoanei, ce se ridicase de pagini asupra creștinilor, petrecea în Antiohia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și întărind pe credincioși, ca să petreacă neclintiți în mărturisirea lui Dumnezeu. Când bătrânul eparh Asclipiad voia să dărâme Biserica creștină din temelie, atunci Roman a poruncit poporului credincios să se împotrivească eparhului și să nu-l lase să risipească sfântul locaș.

El zicea către cei de o credință cu el: „Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad este dușmanul patriarhiei noastre, vrând să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărând altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniți pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi creștinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi uciși lângă altar, apoi vom cânta cu glas de biruință în Biserica ce este în cer”.

Astfel zicând, a deșteptat pe toți să lupte până la sânge lingă Sfânta Biserică și n-a lăsat pe eparh să intre înăuntru și să o risipească. Apoi s-a întâmplat în acea vreme un praznic idolesc și alerga mulțime de popor păgân în capiștea idolească cu femeile și cu copiii. Atunci Sfântul Roman, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască, a intrat printre poporul păgân și cu mare glas a început a mustra rătăcirea lor, ba încă și pe însuși eparhul Asclipiad, care voia să intre în capiștea idolească, l-a oprit, zicând: „Te-ai înșelat, o, eparhule, mergând către idoli, că nu sunt idolii tăi zei. Ci, Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”.

Atunci îndată a poruncit eparhul să-l prindă și să-l bată foarte tare peste gură. Apoi, șezând la judecată, mult îl silea pe dânsul să se lepede de Hristos. Dar, văzând că nu se pleacă celui rău, a poruncit să-l chinuie. Deci, l-a spânzurat pe lemn și l-a bătut cu multe feluri de unelte și l-a strujit cu unghii de fier. Iar el, în acele chinuri răbdând cu vitejie, mărturisea pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și defăima nebunia eparhului care nu voia să cunoască adevărul. Astfel, pătimind sfântul bărbătește, era acolo mult popor credincios și necredincios care privea la nevoința pătimitorului lui Hristos.

Acolo nu departe era un prunc creștin cu numele Varula, spre care, căutând mucenicul, a zis către chinuitor: „Mai priceput este copilul acesta decât tine, care ești bătrân. Deși este mic cu anii, însă știe pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu, fiind plin de ani, nu-l cunoști pe El”.

Eparhul, chemând pe copil la sine, l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstești?”. Iar copilul a răspuns: „Pe Hristos cinstesc”. Iarăși l-a întrebat eparhul: „Cum este mai bine a cinsti un Dumnezeu sau mai mulți?”. Copilul a răspuns: „Mai bine este a cinsti pe Unul Dumnezeu Iisus Hristos”. Eparhul iarăși a zis: „Prin ce este mai bun Hristos decât toți zeii?”. Iar copilul a răspuns: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat și ne-a zidit pe noi pe toți, iar zeii voștri sunt diavoli care pe nimeni n-au zidit”.

Acestea și multe altele spunea copilul, ca și cum ar fi fost un teolog preaînțelept; pentru că Duhul Sfânt, lucrând într-însul, săvârșea prin gura lui laudă, ca să rușineze pe păgânul eparh și pe toți închinătorii de idoli. Deci, se minuna prigonitorul și toți cei ce erau împreună cu dânsul de acel copil priceput și de cuvintele lui cele înțelepte, încât s-a umplut de mare rușine că nu putea să biruiască cuvintele lui.

Pentru aceea prigonitorul a poruncit să bată pe copilul acela cu vergi fără de milă. Fiind bătut mult, a început a slăbi și a cere apă să bea. Iar mama sa, care stătea acolo în popor și privea cu bucurie la pătimirea fiului ei, văzându-l că slăbește și cere să bea apă, a ridicat glasul său asupra lui, poruncindu-i să rabde cu bărbăție până la sfârșit.

Poruncind prigonitorul ca să taie copilul cu sabia, l-a luat maică să în mâinile sale și l-a dus la locul cel de chin; apoi, cuprinzându-l și sărutându-l, îl mângâia și-l întărea ca să nu se teamă, văzând sabia deasupra capului său și zicea: „Nu te teme, fiul meu cel cuminte, și nu te înfricoșa de moarte! Că de vei muri, vei fi însă viu în veci. Nu te înspăimântă, copilul meu, că îndată vei fi dus în grădinile Raiului. Nu te teme de sabie pentru că fiind tăiat, îndată vei merge la Hristos și vei vedea slava Lui; El te va primi, te va îmbrățișa cu dragoste și vei viețui împreună cu Dânsul în bucurie negrăită, dănțuind împreună cu sfinții Lui îngeri”.

Astfel, mângâindu-și fiul acea binecredincioasă maică, l-a dus până la locul de pedeapsă. Și, fiind tăiat capul copilului, maică să a strâns sângele lui într-un vas curat și luând trupul lui cu lacrimi de bucurie îl spăla pe el și îl săruta, veselindu-se căci fiul ei și-a vărsat pentru Hristos sângele cel nevinovat. Apoi cu cinste a îngropat trupul fiului ei.

După ce a tăiat copilul acela, și Sfântul Roman a fost osândit să fie ars cu foc. Deci, fiind legat și înconjurat împrejur cu multe lemne, slugile nu aprindeau mai degrabă focul de dedesubt, așteptând răspunsul cel mai de pe urmă al judecătorului. Atunci sfântul strigă cu glas tare din mijlocul lemnelor către slugile care-l chinuiau: „De ce nu puneți foc? Pentru ce nu aprindeți lemnele? Dați-mi foc și cuprindeți-mă împrejur cu văpaie”.

Atunci, aprinzându-se focul și arzând lemnele foarte tare de jur-împrejur, îndată s-a vărsat o ploaie și a stins focul, iar Sfântul Roman a rămas viu și nevătămat. După aceea pentru vorbă lui îndrăzneață, prin care batjocorea pe pagini și ocăra nebunia lor, blestemând pe zei, iar pe Hristos Unul Dumnezeu Îl preamărea, prigonitorul a poruncit să-i taie limba; iar el îndată le-a dat limba singur slugilor care-l chinuiau.

Deci, fiind tăiată limba cea grăitoare de Dumnezeu, tot n-a tăcut mărturisitorul lui Hristos, ci, mai presus de fire, fără limbă grăia lămurit că și mai înainte, preamărind pe Dumnezeu. Apoi l-a aruncat înapoi în temniță și a petrecut acolo multă vreme, având picioarele puse în obezi. După aceea s-a spus despre dânsul împăratului Maximian, cum că și după tăierea limbii vorbește bine. Atunci împăratul a poruncit să-l sugrume. Și, intrând ostașii, au pus o frânghie pe grumazul lui și l-au sugrumat.

Astfel, Sfântul Mucenic Roman și-a sfârșit nevoința pătimirii sale pentru Hristos, întru a Cărui Împărăție acum se preamărește, lăudând pe Sfânta Treime în vecii vecilor. Amin.