Viața Sfintei Cuvioase Matrona

29 Octombrie 2018 Vieţile Sfinţilor
 

Sfânta Matrona s-a născut în Perga Pamfiliei din părinţi binecredincioşi. Când a ajuns în vârstă, a fost însoţită cu un bărbat cinstit şi de bun neam, cu numele Dometian, şi nu după multă vreme s-a făcut mamă unei fiice pe care a numit-o Teodotia. După aceasta s-a dus cu bărbatul ei la Bizanţ, unde Matrona, mergând în bisericile lui Dumnezeu şi cu osârdie rugându-se, a făcut cunoştinţă cu o fecioară, anume Evghenia, care îşi păzea fecioria în post şi în osteneli, ziua şi noaptea îndeletnicindu-se cu rugăciuni.

Deci Matrona, râvnind acelei vieţi, nu se depărta de la biserică, ci de dimineaţa până seara petrecea acolo în rugăciune, iar seara se întorcea acasă. Apoi, foarte de dimineaţă iarăşi mergând în biserică la rugăciune, cu înfrânarea şi cu postul îşi chinuia trupul, care înflorea cu tinereţea vârstei – căci avea atunci douăzeci şi cinci de ani –, şi ruga pe Dumnezeu cu osârdie ca, prin judecăţile Lui, să o scape de jugul însoţirii, pentru ca să poată fără împiedicare a sluji Lui.

Dometian, bărbatul ei, văzând pe soţia sa în toate zilele ieşind din casă de dimineaţă şi întorcându-se abia seara, a început a avea bănuială pentru dânsa, cugetând cele rele şi crezând că soţia lui nu merge la rugăcine, ci în alt loc. Pentru aceea se mânia asupra ei şi cu dosădiri o ţinea în casă, nelăsând-o să mai iasă undeva. Iar ea cu lacrimi îl ruga să n-o oprească a merge la biserică. Dar n-a dobândit ceea ce cerea şi pentru aceea era în mare întristare, pentru că ea voia să fie mai vârtos în casa Dumnezeului său, decât a locui în locaşurile păcătoşilor. Abia o dată a înduplecat pe bărbatul ei şi a lăsat-o să meargă la rugăciune.

Alergând cu sârguinţă la Biserica Sfinţilor Apostoli, şi-a deschis înaintea lui Dumnezeu inima sa, rugându-se cu umilinţă să o scape de greutatea acelui jug, care-i făcea mare împiedicare către gândirea la Dumnezeu. Apoi, scoţând-o pe dânsa din lumea aceasta deşartă şi mult tulburată şi s-o ducă în viaţa cea liniştită în care va putea fără împiedicare bine să placă Lui. Şi a petrecut în rugăciune cu sârguinţă toată ziua. Dar fiind seara târziu, a poruncit portarul bisericii să iasă toţi ca să încuie uşile. Deci a ieşit şi Matrona din biserică, însă nu a vrut să se întoarcă acasă, ci a intrat într-un pridvor ce era acolo şi a aflat în apropiere de biserică o fecioară cu numele Sosana care, din tinereţe încredinţându-se pe sine lui Hristos, îşi păzea fecioria sa petrecându-şi zilele în post şi în rugăciuni.

Lipindu-se de acea fecioară, a intrat în casa ei şi toată noaptea vorbind cu dânsa, i-a spus toată supărarea ei. Iar Sosana o mângâia pe ea cu cuvinte folositoare şi-i zicea să aibă nădejde în Domnul, Care rânduieşte mântuirea omului după voia Sa; căci zice: „De la Domnul se îndreptează paşii omului”.

Matrona, din acea vorbire cu Sosana, s-a aprins cu mai mare dorinţă către Dumnezeu; apoi a gândit să fugă de la bărbatul său şi s-a ascuns de dânsul ca să slujească lui Dumnezeu în taină. Deci, făcându-se ziuă, s-a dus la Evghenia cea pomenită mai sus şi i-a descoperit gândul său. Iar Evghenia, i-a zis: „Mai întâi de toate, ţi se cade, soro, să rânduieşti cele de folos pentru fiica ta Teodotia, care este copilă mică, căci cum poate rămâne fără de mamă?”. Iar Matrona i-a răspuns: „Pe fiica mea Todotia, o încredinţez lui Dumnezeu şi maicii Sosana, iar eu mă voi duce în locuri pustii, în care Dumnezeu mă va povăţui”.

Deci, luând pe fiica sa în taină, i-a dat-o fericitei Sosana, rugând-o s-o primească la dânsa ca pe o fiică a sa şi să o crească în frica Domnului. Iar Sosana, văzând pe Matrona arzând de focul dragostei dumnezeieşti şi având neschimbată dorinţă către viaţa cea liniştită, a primit la dânsa pe copilă ca pe o fiică a ei. Apoi Matrona ruga pe Dumnezeu să o povăţuiască spre calea cea dreaptă şi, ca psalmistul, zicea: Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge. Şi adormind puţin de osteneală, a văzut o vedenie în acest chip. I se părea că fuge dinaintea unui bărbat care o izgonea şi când acesta o ajunse, ea a fugit între nişte călugări şi a fost ascunsă de dânşii.

Acea vedenie însemna că se cade ei a se îmbrăca în chip bărbătesc şi a merge într-o mănăstire de bărbaţi până la o vreme, căci numai aşa se va putea ascunde de bărbatul ei şi de toţi cunoscuţii, ceea ce a şi făcut. Căci Matrona şi-a tuns părul capului ei, s-a îmbrăcat în haine de bărbat şi a mers cu fericita Evghenia în biserica Sfinţilor Apostoli, unde rugându-se, a deschis Sfânta Evanghelie, vrând să adeverească dacă binevoieşte Dumnezeu în hotărârea ei şi a aflat cuvintele acestea: De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.

Din aceste cuvinte, Matrona, primind bună nădejde, cum că Dumnezeu îi va fi ajutător, a sărutat pe Evghenia şi s-a depărtat de la dânsa; apoi s-a dus în mănăstirea Cuviosului Vasian, în care a fost primită ca un famen şi, fiind întrebată despre nume, ea a zis că o cheamă Vavila. Acolo trăind între fraţi, petrecea cu cinste viaţa călugărească în ascultare, slujind cu smerenie, iar cu postul şi cu privegherea îşi chinuia trupul său, aflându-se la rugăciuni totdeauna. Apoi se păzea cu dinadinsul să nu fie cunoscută că este femeie. Pentru aceea foarte mult păzea tăcerea şi de toţi se înstrăina, încât toţi fraţii se minunau de faptele cele bune ale ei, lăudându-i ostenelile şi o cinsteau ca pe un călugăr desăvârşit.

Aşa vieţuind ea în mănăstire multă vreme şi în mijlocul călugărilor strălucind cu faptele cele bune, ca luna în mijlocul stelelor, s-a întâmplat odată când lucra cu alţi fraţi în grădină ca un frate nou începător, cu numele Varnava, lucrând împreună cu dânsa pământul, acesta s-a uitat cu iscodire la faţa ei şi, văzându-i amândouă urechile pătrunse, a întrebat-o: „Pentru ce pricină îţi sunt pătrunse urechile?”. Iar fericita a zis către dânsul: „Se cade ţie, frate, a lucra pământul şi a nu căuta la feţe străine, că potrivnic lucru este acesta călugăriei. Dar pentru că ai văzut urechile mele pătrunse, apoi să ştii şi pricina; când eram copil mic, foarte mult mă iubea părintele meu şi mă înfrumuseţa cu podoabe de aur; pentru aceasta mi-a pătruns urechile şi mi-a pus cerceluşi de mare preţ”.

Aşa a răspuns fericita Matrona lui Varnava, dar i s-a umplut inima de frică şi de felurite gânduri, temându-se să nu fie cunoscută şi vorbea întru sine către Dumnezeu, zicând: „Doamne, cu a Ta poruncă am venit în această petrecere călugărească. Tu m-ai chemat şi eu nu gândesc să mă întorc şi să caut înapoi. Deci Tu, cu darul Tău, acoperă neputinţa mea şi du la bun sfârşit viaţa pe care am primit-o, ca să nu fiu ruşinată eu, care nădăjduiesc spre Tine!”. Dar Dumnezeu, Care toate le rânduieşte spre folos, după judecăţile Sale cele negrăite şi necunoscute, a binevoit a o descoperi pe dânsa proiestoşilor că este femeie, pentru ca să fie arătată într-însa cea mai mare osârdie către viaţa călugărească. Deci, dormind odată Cuviosul Vasian, i s-a arătat în vis un bărbat cinstit şi luminat, zicându-i de trei ori: „Famenul Vavila, care petrece călugăreşte în mănăstirea ta, este femeie”. Aceeaşi vedenie a văzut-o şi fericitul Acachie, egumenul mănăstirii lui Avramie.

Făcându-se ziuă, a chemat Vasian pe unul din călugări, cu numele loan, care era întâiul după dânsul şi i-a spus lui vedenia. Apoi, vorbind ei, a venit un trimis de la egumenul Acachie la Cuviosul Vasian, vestindu-i că în acea noapte i s-a descoperit lui în vedenie despre famenul Vavila, că este femeie. Minunându-se cuviosul şi voind mai desăvârşit a se adeveri de o taină ca aceea – că se temea să nu fie oarecare înşelăciune de la diavolul şi nu degrabă a crezut vedenia cea în vis –, pentru aceea a deschis Sfânta Evanghelie şi a nimerit la cuvintele acestea: Cui voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care luându-l femeia, l-a ascuns în trei măsuri de făină, până când s-a dospit toată.

Vasian crezând vedenia, a chemat la sine pe fericita Matrona şi căutând spre dânsa cu ochi mânioşi a zis către ea: „Care este pricina venirii tale la noi, o, femeie? Cum ai avut o îndrăzneală ca aceasta, a petrece în soborul monahilor atâta vreme? Ai voit a aduce mănăstirii noastre necinste, sau ai venit aici vrând a ne ispiti pe noi?”. Iar fericita Matrona, din pricina acestei descoperiri şi din căutătura cea cu mânie, precum şi din glasul cel aspru al egumenului temându-se foarte tare, a căzut la sfintele lui picioare, cerându-şi iertare şi cu smerenie a răspuns, zicând: „Nu ispitind pe cineva, ci singură fugind de ispitele celui potrivnic şi de cursele celui viclean abătându-mă, am venit la turma ta, sfinte părinte”.

Iarăşi a zis către dânsa egumenul: „Cum ai îndrăznit a te apropia de Sfintele Taine cu capul descoperit şi a da sărutare fraţilor, fiind femeie?”. Răspuns-a Matrona: „Apropiindu-mă de Sfintele Taine, mă prefăceam bolnavă şi nu-mi descopeream cu totul capul, ci numai puţin. Iar când dădeam sărutare fraţilor, mi se părea că nu mă ating de gura oamenilor, ci de a îngerilor fără de patimi”. Cuviosul, mirându-se de un răspuns ca acesta, a întrebat-o: „Pentru ce nu ai mers într-o mănăstire femeiască, ci ai venit în aceasta bărbătească?”. Iar fericita, lepădând frica, a început a spune cu de-amănuntul toate cele pentru sine, zicând:

„Am fost însoţită cu bărbat şi mama unei fiice, dar îmi plăcea a merge totdeauna la biserica lui Dumnezeu şi a petrece într-însa ziua şi noaptea în rugăciune. Iar bărbatul mă oprea de la aceasta; apoi cu mustrări şi cu bătăi îmi oprea sârguinţa cea către biserică şi rugăciune şi îmi făcea mare împiedicare către dragostea cea dumnezeiască. Pentru aceea, gândind să fug de la dânsul ca să pot mai bine a sluji lui Dumnezeu, am văzut în vis, că, fugind de un bărbat care mă izgonea, am fost ascunsă între oarecari călugări. Deci, înţelegând vedenia şi cunoscând că în alt fel nu voi putea să mă ascund de bărbatul meu, decât numai în chipul bărbaţilor care petrec viaţa monahicească, mi-am schimbat hainele femeieşti şi, luând pe cele bărbăteşti, m-am numit Vavila şi, prefăcându-mă a fi famen, am venit în această mănăstire”.

Cuviosul Vasian, ascultând cu luare aminte cuvintele fericitei Matrona, se mira foarte mult de înţelepciunea şi de osârdia ei către Dumnezeu. Şi a zis către dânsa: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te va mântui”. Şi mult învăţând-o pe dânsa pentru folosul sufletului său, a trimis-o în taină la fericita Sosana, făgăduind că el va purta grijă de dânsa, numai ea să slujească necontenit lui Hristos.

În acea vreme a murit fiica ei, Teodotia, pe care o încredinţase Sosanei. Pentru că Bunul Dumnezeu, vrând să izbăvească de necazuri pe roaba sa Matrona, scăpând-o de purtarea de grijă pentru fiica sa, ca, mai cu osârdie să-I slujească Lui, a luat pe fiica ei la Sine şi în curţile cereşti a sălăşluit-o. Iar Matrona, în loc de tristeţe, s-a umplut de bucurie, văzând pe fiica sa, care încă nu cunoscuse înşelăciunea acestei lumi viclene, mutată către Domnul şi fără prihană dusă înaintea Lui. Iar ea singură stătea acum ascunsă la Sosana; dar mai ales Dumnezeu o ascundea pe dânsa, prin Sosana.

Iar Dometian, bărbatul Matronei, căuta pe soţia sa pretutindeni, înconjurând multe cetăţi, sate şi mănăstiri, căutând şi întrebând, dar nu o afla. Apoi a auzit că în mănăstirea Cuviosului Vasian a fost o femeie îmbrăcată în chip bărbătesc şi vieţuind ca un famen, căci străbătuse vestea despre aceasta, mai întâi între toţi părinţii şi mai apoi şi în poporul mirenesc.

Înţelegând Dometian că aceea era femeia lui, a alergat la acea mănăstire şi, bătând în poartă, striga cu mânie: „Strâmbătate mi-aţi făcut mie, o, călugărilor, mare strâmbătate, că mi-aţi înşelat femeia şi o ţineţi la voi! Oare aşa se cade călugărilor a face? Aşa vă scrie pravila voastră? Daţi-mi pe femeia mea! Pentru ce despărţiţi voi pe cei pe care Dumnezeu i-a împreunat? Daţi-mi soţia care este unită cu mine după lege şi care trebuie să fie tovarăşă a vieţii mele”.

Acestea şi multe altele grăind Dometian, călugării au zis către dânsul: „Noi nu avem aici pe femeia ta, căci nu intră niciodată femei în mănăstirea noastră. Dar pe un famen cu numele Vavila îl ştim călugăr; acela a vieţuit la noi câtăva vreme, apoi voind să cerceteze Sfintele Locuri de la Ierusalim, de mult s-a dus de la noi. Iar acum noi nu ştim unde se află, numai singur Văzătorul a toate ştie, căci înaintea Lui nimic nu este tăinuit”.

Auzind acestea Dometian, mult s-a necăjit, iar din dragoste către soţia sa tulburându-se şi tânguindu-se, s-a dus mâhnit. Iar fericitul Vasian, gândind în sine, zicea: „Dumnezeu a ales această femeie spre slujbă şi sub jugul Său cel bun a luat-o pe dânsa de la bărbatul cel îndărătnic şi răzvrătit şi a încredinţat-o nevredniciei mele, ca să mă îngrijesc pentru mântuirea sufletului ei. Apoi eu înaintea multora am vădit-o şi am dat de ştire despre dânsa. Deci, de va afla bărbatul ei şi din cărarea faptelor bune o va întoarce pe ea şi o va păgubi de mântuire, eu sunt pricinuitorul răzvrătirii ei”.

De atunci a început cuviosul a se mâhni şi chemând pe oarecare dintre bătrânii duhovnici, le-a zis: „Se cade nouă, fraţilor, a avea purtare de grijă pentru sora care a ieşit din mănăstirea noastră. Căci, deşi este deosebită de noi cu firea, dar în adunarea noastră este scrisă. Deci, ce să facem, ca viaţa ei începută cu atâta plăcere de Dumnezeu, să iasă cu sfârşit bun? Ca nu cândva vrăjmaşul, care caută totdeauna căderea noastră, să-i biruiască bărbăţia ei, să o abată de la nevoinţele călugăreşti şi să o întoarcă spre plăcerile lumii, având lesnicioasă unealtă spre aceasta pe bărbatul ei”.

Astfel grăind Cuviosul Vasian către fraţi, unul dintre dânşii cu numele Marcel, cu treapta fiind diacon, a zis către Cuviosul: „În cetatea Emesiei, unde m-am născut eu, este o mănăstire de maici, în care şi sora mea s-a călugărit. Deci, dacă voieşti, părinte, trimite-o acolo şi aşa se va sfârşi grija pentru dânsa”. Acestea auzindu-le fericitul Vasian şi ceilalţi bătrâni s-au învoit cu sfatul lui Marcel şi au poruncit să caute o corabie care merge în partea aceea. Şi îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a găsit o corabie din Emesia care, făcând neguţătorie în Bizanţ, se întorcea iarăşi întru ale sale. În acea corabie punând pe fericita Matrona, a trimis-o la mănăstirea din Emesia, la fecioarele care petreceau viaţă monahicească şi de care a fost primită cu cinste.

Trăind ea acolo în fapte bune cu obişnuitele sale nevoinţe, covârşea pe toate cu smerenia, cu tăcerea, cu postul, cu privegherea şi cu toate ostenelile călugăreşti, încât pe toate le făcea să se minuneze de viaţa sa, fiind pildă de asprimea căii ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu. După acestea, murind egumena mănăstirii, Sfânta Matrona a fost aleasă de toate, ca una ce era vrednică, în locul stareţei care murise. Şi fiind egumenă, lumina tuturor ca o făclie pusă în sfeşnic cu faptele cele bune, îngrijindu-se de mântuirea surorilor încredinţate ei.

În acea vreme, un om arându-şi holda sa, a văzut un foc ieşind din pământ; şi nu numai o dată a văzut aceasta ci de mai multe ori, că în multe zile se arăta văpaie de foc ieşind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate şi a vestit episcopului Emesiei. Iar episcopul, înţelegând că este un lucru mare, a luat clericii săi şi s-a dus la locul acela. Făcând rugăciune, a poruncit să sape pământul în locul acela.

Şi făcându-se aceasta, s-a găsit un vas, nu cu aur sau cu argint, ci cu cel mai scump decât toate comorile pământului, capul Sfântului Ioan Înainte Mergătorul şi Botezătorul Domnului. Deci vestea a străbătut pretutindeni şi a alergat acolo multă lume, nu numai din cetatea Emesiei, ci şi de prin cetăţile şi satele din împrejurimi.

Atunci a mers şi Cuvioasa Matrona de la mănăstirea sa cu toate surorile, să se închine Capului celui aflat al Sfântului Ioan. Acel cinstit cap, izvora mir cu bună mireasmă, iar preoţii ungeau cu acel mir poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor. Din acel mir a luat şi Cuvioasa Matrona într-un văscior mic, voind să-l ducă în mănăstirea sa pentru binecuvântare; dar mulţimea poporului îmbulzindu-se către acel sfânt mir, o strâmtora pe dânsa, încât nu era cu putinţă a trece. Iar alţii, simţind că este la dânsa Sfântul Mir, o rugau ca să-i însemneze şi pe ei cu acel sfânt mir, căci nu pot să ajungă la preoţi pentru mulţimea poporului, lucru care îl făcea fiind silită.

S-a întâmplat acolo un orb, care de la naşterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matrona să-l însemneze şi pe dânsul cu Sfântul Mir, iar ea a uns ochii lui şi îndată orbul a văzut lumina. Această minune se socotea a fi venită nu numai de la mirul cel tămăduitor al Sfântului Ioan, ci şi de la Cuvioasa Matrona. Pentru că mulţi preoţi erau acolo care împărţeau poporului din acel sfânt mir, dar nu au putut deschide ochii celui orb. Deci era vestită în popor, viaţa cea plină de fapte bune a Cuvioasei Matrona.

După multă vreme a auzit despre dânsa bărbatul ei Dometian şi s-a dus cu sârguinţă la cetatea Emesia. Dar înştiinţându-se că nu este cu putinţă a intra în mănăstirea fecioarelor şi a vedea pe soţia sa – căci în mănăstirea aceea era legământ să nu intre parte bărbătească –, de aceea s-a gândit ca, cu vicleşug să-şi dobândească dorinţa sa.

Deci, a rugat pe nişte femei mirence ca, mergând la Matrona, să-i spună: „Un om, auzind de sfinţenia ta şi de viaţa ta cea desăvârşită în fapte bune, a venit de departe să se închine ţie şi să se învrednicească de binecuvântările şi de sfintele tale rugăciuni. Deci, fă dragoste pentru Dumnezeu şi nu trece cu vederea pe omul acesta care s-a ostenit pentru tine atâta cale, ci te arată lui şi-l mângâie cu cuvinte folositoare şi cu binecuvântare”.

Mergând femeile acelea la Matrona, i-au grăit ei precum au fost învăţate. Iar fericita Matrona, simţind vicleşugul, a întrebat pe femei: „Cum este la chip omul care v-a trimis la mine?”. Iar ele i-au spus chipul lui şi sfânta îndată a cunoscut că este bărbatul ei şi a zis femeilor: „Spuneţi omului aceluia să aştepte şapte zile şi atunci mă voi arăta Iui şi mă va vedea precum voieşte”. Fericita Matrona, trimiţând pe temei, a început a se ruga Domnului ca s-o acopere pe dânsa şi s-o facă nearătată bărbatului său. Venind noaptea, şi-a luat o haină de păr şi puţină pâine şi a ieşit din mănăstire, neştiind nimeni, şi s-a dus la Ierusalim. Dometian aşteptă şapte zile, nădăjduind să vadă pe cea dorită şi să o ia cu sila, fiind însoţită cu el prin lege.

După şapte zile iar a trimis pe femeile acelea la cuvioasa, poftind-o să se arate lui precum a făgăduit. Dar, ducându-se femeile în mănăstire, au aflat pe toate călugăriţele plângând după egumena lor, pentru că nu ştiau unde s-a dus. Întorcându-se femeile, au spus lui Dometian; iar el, cu multă dorinţă aprinzându-se, umbla pretutindeni căutând-o. S-a dus şi la Ierusalim unde, şezând la o gazdă, a întrebat pe femeile ce vieţuiau acolo dacă nu li s-a întâmplat să vadă cândva o astfel de femeie, spunându-le şi chipul feţei. Iar ele i-au răspuns, zicând: „Ne aducem aminte, cum că o călugăriţă cu un astfel de chip venea aici la biserică, dar acum nu ştim unde se află”. El o căuta pe acolo cu sârguinţă, umblând pe drumuri şi întrebând pe la gazde. Odată, din întâmplare, s-au întâlnit amândoi. Matrona a cunoscut pe bărbatul său, iar el n-a cunoscut-o pe dânsa. Căci, când era să treacă Dometian pe lângă dânsa, ea şi-a acoperit faţa şi s-a plecat jos, ca şi cum ducea ceva. Şi aşa, cu meşteşug, s-a ferit de a o cunoaşte bărbatul. Mirându-se cuvioasa cu ce fel de sârguinţă o caută bărbatul şi temându-se ca să n-o vadă undeva şi s-o cunoască, pentru aceea s-a dus la Muntele Sinai. Dar şi acolo a fost urmărită de bărbatul ei.

Apoi s-a dus la Virit (Beirut) şi aflând o capişte idolească pustie, a intrat într-însa şi a vieţuit acolo. Iar dracii, nerăbdând venirea ei acolo, în multe chipuri o înfricoşau pe dânsa, vrând s-o izgonească de acolo. Pentru că uneori strigau asupra ei în chip nevăzut, iar alteori năvăleau chiar şi în chip văzut. Şi când Matrona cânta psalmi şi diavolii cântau împotriva ei, batjocorind-o. Iar toate nălucirile şi arătările diavoleşti sfânta le izgonea cu semnul Crucii şi cu rugăciunea cea cu sârguinţă către Dumnezeu. Vieţuind Cuvioasa în acea capişte idolească, avea ca hrană verdeţurile care creşteau împrejur şi băutură, apă din izvorul care cu minune izvorâse pentru dânsa. Pentru că, odată însetând, a căutat apă împrejur şi n-a aflat fiindcă pământul era uscat şi ars de fierbinţeala soarelui. Apoi, aflând o piatră mică ascuţită, a săpat cu dânsa în pământ o gropiţă mică şi lăsând-o s-a dus la rugăciune. Iar a doua zi venind în locul acela, a aflat izvor de apă curgând repede şi au crescut împrejurul izvorului verdeţuri dulci care slujeau ca hrană miresei lui Hristos, mai dulci decât toate bucatele împărăteşti. Deci mânca verdeţuri din acelea dulci şi bea apă şi mulţumea lui Dumnezeu Celui ce dă hrană la tot trupul şi Celui ce deschide mâna Sa şi umple de bunăvoinţă toată fiinţa.

Odată diavolul s-a închipuit într-o femeie frumoasă care a venit la Cuvioasa cu vicleşug, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ţi-ai ales această viaţă aspră şi singuratică în acest loc pustiu, neavând cele de trebuinţă trupului? Şi, pe lângă acestea, eşti încă tânără şi frumoasă şi mă tem ca nu cumva, aflându-te cineva, să se rănească de frumuseţea ta şi, făcându-ţi silă, atunci nu are cine să-ţi ajute şi să te scape din mâinile lui. Deci lasă, doamna mea, viaţa aceasta şi vino cu mine în cetate că poţi şi acolo vieţui liniştită. Iar eu îţi voi găsi casă pentru locuinţă, oricum îţi va plăcea; acolo vei avea toate cele de trebuinţă şi apoi nimeni nu va îndrăzni să-ţi facă vreo supărare, pentru că locuitorii dimprejur îţi vor ajuta şi te vei izbăvi” .

Sfânta Matrona, auzind aceste cuvinte viclene, a cunoscut că acelea sunt săgeţi ale vrăjmaşului şi îndată a apucat pavăza cea nebiruită, cuvioasa şi nu numai de săgeţile vrăjmaşului s-a apărat, dar şi pe săgetătorul l-a rănit şi l-a izgonit cu rugăciunea ca şi cu o sabie. După acestea, iar s-a închipuit diavolul în chip de babă bătrână din al cărei ochi ieşea foc şi pornindu-se asupra ei din mânie, cu îndrăzneală s-a agăţat de picioarele ei, grăind cuvinte fără ruşine şi îngrozitoare. Iar sfânta nu lua în seamă acestea, ci stătea rugându-se lui Dumnezeu şi îndată a pierit diavolul.

După asemenea năpădiri diavoleşti, Domnul a mângâiat pe fericita Matrona cu oarecare descoperire dumnezeiască şi a umplut inima ei de negrăită bucurie duhovnicească şi de mângâiere cerească. Căci ştie a mângâia în necazuri pe cei ce-i slujesc Lui şi a le ajuta în supărări, iar mâhnirea lor a o preface în bucurie, precum zice David: După mulţimea durerilor din inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.

Deci Domnul a voit ca prin această roabă a Sa să folosească pe mulţi şi la calea mântuirii să-i povăţuiască. Pentru aceea a făcut-o pe dânsa cunoscută oamenilor din Beirut. Deci a fost aflată de trei oameni dreptcredincioşi, care, trecând târziu pe lângă capiştea aceea, au văzut-o rugându-se; şi aceia au vestit celorlalţi şi au început a veni la dânsa mulţi, vrând ca s-o vadă. Iar ea, primind de la Dumnezeu darul învăţăturii, le grăia cuvântul Lui şi foarte mult îi folosea pe dânşii cu vorba sa cea de Dumnezeu insuflată şi-i povăţuia la calea mântuirii. Apoi au venit la dânsa şi fecioare, care, minunându-se de viaţa ei îngerească, au voit a-i urma, fiind împreună cu dânsa în viaţa cea călugărească.

La început a venit la dânsa o femeie cu numele Sofronia, care, fiind din pâgânătatea elinească, iubea înfrânarea şi curăţenia şi vieţuia fără bărbat ca o călugăriţă, având cu sine şi pe alte femei care urmau vieţii şi învăţăturii ei. Aceasta auzind de fericita Matrona, a venit la dânsa cu tovarăşele sale. Iar sfânta, deschizându-şi gura sa cea de Dumnezeu grăitoare, a început a le vorbi despre adevăratul Dumnezeu şi despre Unul Născut Fiul Său, cum S-a întrupat din Preacurata Fecioară şi a pătimit pentru mântuirea noastră, cum a înviat, cum S-a înălţat la cer şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii.

Şi multe taine de ale sfintei credinţe spunând Sofroniei, Sfânta Matrona a câştigat-o pe dânsa lui Hristos, precum şi pe cele împreună cu dânsa. Apoi, degrabă învrednicindu-se de primirea Sfântului Botez de la episcopul Beirutului, petreceau călugăreşte împreună cu Cuvioasa Matrona în acea capişte idolească, care din peşteră tâlhărească s-a făcut sălăşluire mireselor lui Hristos.

După aceasta, o fecioară cu numele Evhe, care era preoteasă idolească şi îşi păzea fecioria, a venit la Cuvioasa şi, căzând la picioarele ei, o ruga să o înveţe pe dânsa credinţa în Iisus Hristos şi să o primească lângă sine. Iar sfânta, spunându-i după obiceiul său cuvintele lui Dumnezeu, aprindea inima fecioarei acesteia spre dragostea lui Hristos şi către lepădarea de lume. În acea vreme a sosit un praznic elinesc, urât de Dumnezeu, şi s-au adunat elinii cei ce erau în Beirut la idolii lor, voind să-i prăznuiască.

Neaflând pe preoteasa idolilor ca să înalţe jertfele lor, după obiceiul păgânesc, se minunau şi se întrebau unde s-a dus. Apoi, înştiinţându-se că s-a dus la Matrona, au alergat acolo unii dintr-înşii, iar mai ales rudeniile fecioarei şi aflând pe Evhe şezând lângă Matrona şi ascultând cu umilinţă cuvintele lui Dumnezeu, au zis către dânsa: „Pentru ce, fecioară, ai trecut cu vederea pe marii zei şi ai lăsat jertfele lor? Că iată pentru tine s-a sculat poporul asupra noastră nerăbdând ocara zeilor săi. Vino dar cu noi ca să săvârşeşti praznicul de acum”. Iar fecioara nici nu voia să audă cuvintele lor, nici să se uite la dânşii, ci precum şedea Maria la picioarele lui Iisus, aşa şedea ea lângă învăţătoarea sa, Cuvioasa Matrona. Iar sfânta cu blândeţe şi cu dragoste a zis către dânşii: „Lăsaţi-o să fie cu noi, pe această roabă a adevăratului Dumnezeu, care mai întâi era roabă a deşerţilor voştri idoli, iar acum nu mai este cu voi, pentru că doreşte să se facă mireasa lui Hristos”.

Dar rudele care veniseră acolo şi mai mult se nevoiau, când cu momeli, când cu înfricoşări, să depărteze pe fecioara de Matrona, vrând să o ia pe dânsa cu sila; dar o nevăzută putere dumnezeiască îi oprea pe dânşii. Nesporind deloc, au zis: „Dacă nu ne asculţi pe noi şi nu mergi acum să săvârşeşti praznicul zeilor, apoi mâine, venind, vom arde casa aceasta cu toate cele ce sunt aici şi pe tine împreună cu dânsele”. Aşa lăudându-se, s-au dus.

Sfânta Matrona, împreună cu surorile care erau cu dânsa, au adunat multe vreascuri şi lemne pe care le-au pus împrejurul locaşului şi au trimis în urma elinilor care veniseră la ea, zicând: „Iată acum sunt gata lemnele şi focul; deci veniţi şi împliniţi făgăduinţa, ardeţi-ne pe noi, ca să fim jertfă cu bună mireasmă Hristosului nostru”. Iar elinii mirându-se de o bărbăţie ca aceasta şi de curajul lor fără temere, că sunt gata a muri pentru Dumnezeul lor, nu ştiau ce să le răspundă şi de aceea n-au mai venit la dânsele.

Apoi, Cuvioasa Matrona a trimis la episcop, rugându-l să trimită la dânsa un preot. După ce a venit preotul, i-a încredinţat lui pe fecioara aceea să o lumineze cu Sfântul Botez şi iarăşi să o aducă la dânsa; iar preotul a făcut după cererea ei. Fiind botezată fecioara aceasta, se nevoia foarte mult în post şi în rugăciune, împreună cu celelalte surori care erau lângă Matrona, opt la număr, şi toate, asemenea fecioarelor celor înţelepte, înfrumusețându-şi candelele lor, se pregăteau a ieşi întru întâmpinarea Mirelui Hristos.

Astfel petrecând Cuvioasa Matrona vreme îndelungată, slujind ziua şi noaptea împreună cu surorile şi mult popor aducând lui Dumnezeu, i-a venit dorinţa ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, pe Cuviosul Vasian. De aceea voia să se ducă la Constantinopol, dar se oprea de un alt gând; căci bărbatul său, Dometian, petrecea acolo şi se temea ca nu cumva să fie aflată de dânsul. Dar zicea în sine şi acestea: „Nu pot petrece aici mai mult, pentru că mulţi vin la mine şi mă laudă ca pe o săvârşitoare de fapte bune şi mă tem de mărirea deşartă. Apoi mă mai tem ca nu cumva să audă bărbatul meu de mine, căci toată latura aceasta ştie şi poate cineva îi va spune; şi de va veni aici şi mă va afla, îmi va zădărnici toată osteneala cea călugărească. Deci mă voi duce de aici ori în Alexandria, ori în Antiohia.

Aşa gândind sfânta, a început a ruga cu sârguinţă pe Dumnezeu să-i arate unde să se ducă şi unde i-ar fi ei mai de folos a se nevoi. În astfel de rugăciune petrecând, a văzut odată în vis trei bărbaţi certându-se între ei pentru dânsa, că flecare voia s-o aibă de soţie. Iar ea se lepăda de dânşii, zicând: „Eu de mult fug de însoţire; oare acum aş fi dorit aceasta? Dar cine sunteţi voi?”. Răspuns-a cel dintâi: „Eu sunt Alexandru”. Iar celălalt a zis: „Eu sunt Antioh”. Al treilea a zis: „Eu sunt Constantin”. Acestea zicând, auaruncat între dânșii  sorți, cine să o ia și a căzut sorțul pe cel mai tânăr, care se numea Constantin. Deci, acela voia s-o ia pe dânsa, iar ea de frică s-a deşteptat şi se gândea la vedenie. Apoi a tâlcuit visul astfel: „Trei bărbaţi, Alexandru, Antioh şi Constantin sunt trei cetăţi la care m-am gândit eu, Alexandria, Antiohia şi cetatea lui Constantin. Iar sorțul căzând lui Constantin, înseamnă bună voinţa lui Dumnezeu ca să mă duc în Constantinopol şi să văd pe părintele meu, fericitul Vasian.

Deci, puternic este Domnul, Cel ce m-a orânduit acolo; El mă va acoperi ca să nu fiu văzută de bărbatul meu şi chiar de voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Domnul meu este cu mine. Apoi, sculându-se, a vrut să plece.

Înştiințându-se surorile de scopul ei, că voieşte să se ducă de la dânsele, s-au rugat de dânsa cu plângere, strigând cu lacrimi: „Pentru ce, maica noastră, ne laşi pe noi, fiicele tale, care încă nu suntem desăvârşit întărite în Legea Domnului? Pentru ce laşi odraslele cele tinere în credinţă, care încă nu sunt din destul adăpate cu apa învăţăturii? Unde te duci de la noi, maica noastră? Cui ne laşi pe noi şi pentru ce nu ne iei şi pe noi cu tine?”. Iar ea, mângâindu-le pe dânsele, le-a spus voința lui Dumnezeu, care prin descoperire i s-a vestit, ca să meargă în cetatea marelui Constantin. Apoi îndată a trimis la episcop, rugându-l să trimită la dânsa două diaconiţe iscusite în faptele cele bune şi desăvârşite în viață, pentru ca să le încredinţeze lor turma lui Hristos cea mică şi de curând adunată. Şi a făcut episcopul după dorinţa ei, căci i-a trimis diaconiţe precum dorea. Deci, acelora a încredinţat Cuvioasa Matrona pe fiicele sale cele duhovniceşti ca pe o comoară de mult preţ şi, dându-le pace, s-a despărţit de dânsele, luând numai o soră cu sine, pe fericita Sofronia.

Mergând la mare, a aflat o corabie care mergea la cetatea lui Constantin şi s-a suit în ea. După aceea, suflând vânt ajutător, degrabă au ajuns la Constantinopol, unde Matrona împreună cu Sofronia au mers la Biserica Sfintei Irina, ce era aproape de mare. Intrând acolo, au aflat pe Marcel, diaconul, cel mai sus pomenit, care sfătuise pe fericitul Vasian să o trimită pe dânsa la mănăstirea de fecioare, ce era în cetatea Emesiei.

Acestui diacon i-a spus Sfânta Matrona cu de-amănuntul toate cele despre sine, cum a fost urmărită de bărbatul său la Emesia, la Ierusalim şi la Sinai şi cum s-a nevoit în cetatea Beirutului într-o capişte idolească şi a adunat surori; apoi cum a întors la Dumnezeu mult popor printr-însa, şi cum a făcut atâta cale din Beirut la Constantinopol, ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, Cuviosul Vasian. Iar Marcel a vestit pe cuviosul despre venirea Matronei şi i-a spus toate cele ce a auzit despre dânsa. Atunci el îndată a poruncit lui Marcel să caute o casă liniştită lângă mănăstirea sa şi acolo s-o ducă pe fericita Matrona. Şi aceasta făcându-se, s-a întâlnit cu dânsa Cuviosul Vasian şi a binecuvântat-o pe ea. Apoi înştiinţându-se de toate urmările şi ostenelile ei, se veselea de asemenea nevoinţe şi de dragostea ei cea cu osârdie către Dumnezeu.

Din acea vreme, Cuvioasa Matrona a început a fi în Constantinopol fără grijă, căci murise bărbatul ei. Iar Cuviosul Vasian îi dădea cele de trebuinţă şi pe surorile care rămăseseră în Beirut le-a adus la dânsa, căci a trimis scrisoare, după cererea ei, la episcopul Beirutului, rugându-l să lase pe călugăriţele cele adunate de Matrona să vină la Constantinopol la maica lor cea duhovnicească.

Deci, fiind liberate, au venit toate în grabă şi petreceau împreună cu Cuvioasa Matrona, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi dreptate. Iar Matrona era tuturor pildă cu viaţa sa cea cu plăcere de Dumnezeu spre care privind, nu numai partea cea călugărească, ci şi mulţimea poporului mirenesc se folosea; pentru că străbătuse vestea pretutindeni pentru faptele ei cele bune şi se lăuda printr-însa Părintele Cel ceresc. Şi a ajuns despre dânsa vestea până la împărăteasa, soţia împăratului Leon cel Mare, care împărăţea în acea vreme, al cărei nume era Verina.

Aceasta, auzind de viaţa Cuvioasei Matrona cea desăvârşită în fapte bune, a venit singură la dânsa şi a văzut-o. Iar Matrona a primit pe împărăteasă cu cinste şi a făcut ei ospăţ în chipul în care putea să facă o pustnică, care nimic nu avea. Şi s-a mirat împărăteasa de viaţa ei, dar mai ales de aceasta, că n-a cerut de la dânsa nimic, deşi multă avere voia să-i dea ei. Şi primind împărăteasa mult folos din viaţa şi vorba Cuvioasei Matrona, s-a întors la palatul său. Deci, alergau către Cuvioasa mulţi neputincioşi şi dobândeau sănătate, pentru că rugăciunea ei era puternică a tămădui neputinţele, nu numai cele trupeşti ci şi cele sufleteşti.

O femeie oarecare slăvită, cu numele Eufimia, soţia lui Antim eparhul, căzând într-o boală cumplită şi netămăduită, încât nu mai putea avea ajutor de la doctori, a alergat la Cuvioasa Matrona. Şi luând mâna ei o punea pe partea trupului său unde o durea şi din atingerea mâinii ei a dobândit Eufimia deplină sănătate. Aceasta, văzând casa strâmtă în care petrecea Cuvioasa cu surorile sale – şi nici aceea nu era a ei, ci cu chirie –, a voit să zidească mănăstire spaţioasă şi frumoasă tămăduitoarei sale, Cuvioasei Matrona, pe care a şi făcut-o degrabă. Şi, mutându-se Cuvioasa din casa cea strâmtă în mănăstirea cea nou zidită, a adunat acolo mare turmă de oi cuvântătoare, de fecioare şi de femei, şi le-a făcut pe ele mirese ale lui Hristos şi cu sârguinţă se îngrijea de mântuirea lor.

După aceasta s-a apropiat de sfârşitul său şi a cunoscut mai înainte mutarea sa către Dumnezeu, care era să fie degrabă, pentru că i s-a spus ei în vedenie. Iar vedenia a fost astfel. I se părea că umbla într-un loc foarte frumos, în care erau sădiţi pomi bine roditori, iar prin mijlocul lor curgeau izvoare de ape curate şi câmpul era verde şi mulţime de păsări preafrumoase cântau acolo cu glasuri dulci în multe feluri; iar pomii se clătinau câte puţin de vântul ce sufla lin, izvoarele murmurau şi nu era cu putinţă a spune frumuseţea locului aceluia, căci era raiul lui Dumnezeu. Acolo erau nişte femei cinstite şi cu bunăcuviinţă, care arătau Cuvioasei Matrona nişte palate prealuminate, care erau zidite de mâna lui Dumnezeu şi nu de a omului şi ziceau către dânsa; „Această casă este a ta, Matrona, zidită de Dumnezeu; deci vino şi vieţuieşte într-însa!”. Din această vedenie a socotit Cuvioasa că i s-a apropiat mutarea ei şi se pregătea pentru ieşire cu şi mai multă sârguinţă, rugându-se Domnului, pentru care toate le-a socotit deşertăciune. După aceasta a chemat la sine pe toate surorile şi învăţându-le multe despre mântuirea sufletului şi pace dându-le lor, a adormit întru Domnul; şi s-a mutat de la locaşul pământesc în cel ceresc, pe care mai înainte l-a văzut în vis, pregătit pentru ea.

Aşa s-a săvârşit Cuvioasa Matrona întru bătrâneţi fericite, pline de mulţi ani. A petrecut în viaţa cea mirenească douăzeci şi cinci de ani, iar în cea călugărească şaptezeci şi cinci de ani; şi au fost anii ei de toţi o sută. Iar acum vieţuieşte în lumina cea fără de sfârşit, stând înaintea Preasfintei şi nedespărţitei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Ultimele din categorie