Victoria Smeu, la „90 de ani trecuți” – amintiri din vremea războiului

„Am intrat cu boii-n tranșeu și eu și încă doi oameni de-acolo din sat. Și-am stat două zile-n tranșeu cu boii. Două zile și două nopți o ținut atacu'! Uite-așa se cutremura pământu'!”

La doar 15 kilometri de Iași este satul Voinești. Aici oamenii sunt primitori, gospodari și bine rânduiți. Aici încă mai găsești bătrâni cu traista plină de amintiri.

Pe vremuri, la Voinești îți puteai tocmi cei mai iscusiți meșteri de case. Așa se face că în sat se păstrează o mulțime de locuințe vechi cu horboțele la cerdac, în diverse modele, toate oloite în nuanțe de albastru. Conacul și biserica construite în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către familia boierească Negruzzi străjuiesc în centrul satului. Biserica a rămas în mare parte la fel, după cum este reprezentată în tabloul votiv de la intrarea în sfântul lăcaș.

De la biserică, mai la vale, pe o uliță în care noul se amestecă cu vechiul, vezi case înșiruite pe o parte și alta a drumului. Voineștiul păstrează un aer pitoresc, ceva care te duce cu gândul la vremurile în care lumea satului era înfloritoare. N-ai cum să nu te oprești, în drumul tău, la vederea unei case vechi. N-ai cum să nu observi, din cerdac, bunica aceea cu părul alb ce privește spre drum. Totul într-o liniște profundă.

Parcă Dumnezeu ne-a scos-o în cale pe mătușa Victoria Smeu, stând și privind din ogradă... cine știe cu ce gânduri. La „90 de ani trecuți”, bunica Victoria chiar pare că ar fi așteptat pe cineva căruia să-i dăruiască amintirile.

S-a născut și a crescut în satul Mădârjac, într-o familie numeroasă. Povestește cu nostalgie despre oamenii de atunci îmbrăcați în straie țărănești. Despre munca câmpului, despre cum se puneau hectare întregi de grăunțe numai cu sapa. Cât de mult a țesut numai ea știe, iar caietul cu modele vechi copiate de la o bătrână din sat i-a ars odată cu casa. „Nu mai am niciun costum. Am mai avut două frumoase. Dar m-a amăgit o femeie și i le-am dat… iar acum îmi pare rău. Mai am doar ștergărele pentru moarte. Războiul de țesut l-am urcat sus, în pod. Pentru mine nu a fost greu, că mi-a plăcut lucrul cu cânepa”.

La numai 10 ani, familia ei a rămas fără casă din cauza unui incendiu. În prag de iarnă tatăl, pădurar, a amenajat o cămăruță în grajdul vitelor. A venit războiul, tatăl a fost concentrat „pe lina întâi la Odesa”, iar ea a mers cu mama pe jos aproape trei zile până la București, la Regina Elena, de unde au primit bani pentru adăpost și delegat pentru a le sui la tren pentru întoarcere. „Și-am venit cu trenul până-n Podu Iloaiei și de acolo, pe jos, până acasă. Când am ajuns noi acasă, pe tata îl aduseseră și l-au pus să facă în pădure câte doi stervi pe săptămână, rămânând concentrat. Doi stervi îi făceam în două ceasuri. Eu aveam vreo 10 ani și tata zice «Ia hai tu cu mine, să te-nvăț eu la beschie...!» Și mă duceam cu tata. Erau niște copaci mari... nu-i puteai cuprinde la braț! Făceai tăietoare până-i dădeai jos, și-apoi jos îi hârcâia și-i despica din beschie. Și făceam câte 4-5 pe zi. A doua zi nu ne mai duceam. Făceam acasă. Și, iaca, am tras războiu', îl știu de la început până la sfârșit. Ca să nu ne ia boii, ne-am dus cu carul cu muniție la Cogeasca, la Păușăști. Acolo era frontu', am fost pe linia întâi cu boii și cu muniția de am dus-o. Și când a venit un atac de-avioane... Așa mergeau avioanele... Așa... Așa după dealuri. Și cum o venit un puhoi de avioane, un locotenent a zis: «Dezjugă boii și intră cu boi-n tranșeu!». Am intrat cu boii-n tranșeu și eu și încă doi oameni de-acolo din sat. Și-am stat două zile-n tranșeu cu boii. Două zile și două nopți o ținut atacu'! Uite-așa se cutremura pământu'! Și mai erau cu noi doi frați basarabeni care ne ajutau și la pădure. Unu era mitralior, două zile o stat îngropat sub pământ, cum venise un obuz ce rupsese malul, și n-o murit. Când o contenit atacu', l-am găsit. Și el m-a luat în căsătorie pe mine mai târziu...”

Cu mare greutate ne-am despărțit de poveștile bunicii Victoria. La final, ne-a arătat câteva modele din țesăturile pe care a reușit să le păstreze, cu regretul că nu mai are caietul cu modele. Am lăsat-o în cerdacul ei, la căsuța văruită în albastru, cu gândul că am mai pus ceva în suflet. Cu încă o lecție de viață.

De la același autor

Ultimele din categorie