Sf. Montanus, primul preot daco-roman cunoscut cu numele, și soția sa Maxima

Cu câte o piatră legată de gât, cei doi au fost aruncați în apele râului Sava. Trupurile martirilor au fost luate în ascuns de creștinii acelor locuri și păstrate ca niște odoare de mare preț.

Urmând poruncii Mântuitorului Hristos, „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 19-20), Sfinții Apostoli și ucenicii acestora au propovăduit învățătura creștină până la cele mai îndepărtate margini ale lumii. În Peninsula Balcanică învățătura creștină a fost propovăduită de Apostolul neamurilor care, în Epistola către Romani, scrisă în anul 58, arăta că „de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până la Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Romani 15,19). În anii ce au urmat apostolul Pavel și ucenicii săi au continuat evanghelizarea teritoriilor Peninsulei Balcanice (Tit 3, 12; II Tim. 4, 10; Col 3, 11). Începând cu secolul II î. Hr., romanii au început să cucerească aceste ținuturi, organizându-le în provincii. Învățătura creștină s-a răspândit treptat în rândul populației traco ilirică puternic romanizată. Spre sfârșitul secolului al III-lea d. Hr., creștinii din imperiul roman au fost supuși celei mai crunte persecuții, mulți dintre ei alegând să pătimească mai degrabă chinuri groaznice decât să se lepede de Hristos. Împăratul Dioclețian (284-305) a dat între anii 303-304 patru edicte împotriva creștinilor, care prevedeau dărâmarea lăcașurilor de cult, interzicerea adunărilor și arderea cărților sfinte, uciderea preoților, pedeapsă extinsă apoi la toți creștinii care nu sacrificau zeilor.

Edictele s-au aplicat cu strictețe în provinciile răsăritene și în cele dunărene ale Imperiului roman, acolo unde domneau Dioclețian (reședința la Nicomidia în provincia Bitinia) și ginerele său Galeriu (reședința la Sirmium – Mitrovița de azi în provincia Panonia Inferior). În acest context au pătimit moarte martirică mulți creștini de origine daco-romană aparținători diferitelor categorii sociale și profesiuni, tineri sau în vârstă. Între cei care au pătimit pentru Hristos se află și preotul Montanus din Singidunum (Belgradul de azi) care a fost martirizat împreună cu soția sa Maxima în cetatea Sirmium (Mitrovița), la 26 martie 304. Actul lor martiric, care la bază procesul verbal de judecată întocmit la grefa tribunalului din Singidunum, astăzi din păcate pierdut, a fost refăcut după documentele timpului de părintele Niculae M. Popescu, și inclus astfel în diferitele sinaxare sau colecții care cuprind actele martirice ale sfinților dacoromani și români.

Retras din fața persecuțiilor care fuseseră pornite împotriva creștinilor din orașul Singidunum, acolo unde păstorea, preotul Montanus a plecat împreună cu soția sa, Maxima, în cetatea Sirmium. A fost însă prins și dus în fața guvernatorului provinciei Pannonia Inferior, Probus. După ce acesta a încercat zadarnic să-l convingă pe Montanus să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, văzând că nu cedează nici chinurilor la care a fost supus, conducătorul păgân a poruncit ca să fie adusă de față și Maxima, socotind că ea va fi mai ușor de înduplecat. Însă cei doi soți, întăriți de puterea lui Hristos în Care-și puseseră nădejdea au răbdat cu bărbăție toate încercările, încât Montanus i-a răspuns lui Probus care-l amenința cu noi chinuri: „Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi dă mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor întinse de tine”. Văzând că nu poate izbândi sub nici un chip, guvernatorul Probus a poruncit ca preotul Montanus și soția sa Maxima să fie înnecați în râul Sava din apropierea cetății Sirmium.

Ajunși la locul unde urmau să-și încredințeze viața lui Hristos, preotul Montanus, ridicându-și mâinile spre cer, a rostit următoarea rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Crește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Doamne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană”.

Cu câte o piatră legată de gât, cei doi au fost aruncați în apele râului Sava. Trupurile martirilor au fost luate în ascuns de creștinii acelor locuri și păstrate ca niște odoare de mare preț.

Evlavia credincioșilor față de Sfinții Montanus și Maxima a trecut peste veacuri și s-a răspândit și la nord de Dunăre, nu doar în teritoriile unde au pătimit aceștia. În Dobrogea, Mănăstirea Halmyris din județul Tulcea îi are ca ocrotitori, sărbătoarea lor fiind al doilea hram al așezământului monahal. Pe Valea Moravei, în satul Isacova din Serbia se află o biserică cu hramul „Sf. Montanus și Maxima” care ține de Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis.

Citește alte articole despre: martiri, Sfinții Montanus și Maxima, preot daco-roman

De la același autor

Ultimele din categorie