Descoperirea binelui ascuns în noi e simţirea cunoaşteri adevărului, precum stă spus: „împărăţia cerurilor e în chip tainic (mistic) înăuntrul nostru” (In 17, 21). Cunoaşterea adevărului e gustarea împărăţiei cerurilor. Dar adevărul acestei lumi nu este (de fapt) adevărul. Ascultă deci: numim „adevăr” gândirea corectă despre Dumnezeu care vine de la El, şi de care gândul omului se izbeşte ca lovit de un fel de uimire; şi atunci în suflet se ivesc gânduri minunate prin mişcările stârnite de Duhul cu privire la cele ascunse, cu uimire faţă de tainele duhovniceşti. Acestea sunt roadele care desăvârşesc vieţuirea omului dinăuntru.

 

Vieţuirea omului dinăuntru e taina, simbolul vieţii de după înviere; ea nu stă în lucrări trupeşti, ci e săvârşită şi simţită prin mişcările inteligenţei. Pentru că aici (pe pământ) e doar o taină sau simbol şi nu însăşi realitatea, adevărul ei. Această vieţuire stă într-un anumit număr de reflecţii. Fiind însă culmea tuturor reflecţiilor, ea poate fi concentrată într-o singură reflecţie care ar putea fi numită mai degrabă „privire desfătată” şi „vedere neîmprăştiată”.

 

Una sunt descoperirile lumii celei noi, alta sunt descoperirile despre lumea cea nouă: primele privesc slăvită Fire a măreţiei (dumnezeieşti), celelalte privesc prefacerile minunate şi felurite pe care le va suferi creaţia şi fiecare din aspectele stării ei viitoare; acestea vor fi cunoscute de minte prin înţelegerile care-i sunt descoperite ca urmare a neîncetatei reflecţii asupra lor şi a unei luminări primite de la Dumnezeu.

 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a, Editura Deisis, Sibiu 2003, p. 143)