Decretul 410 din 19 noiembrie 1959 prevedea ca în mănăstirile de monahi să rămână numai personalul ce împlinise sau depășise vârsta de 55 de ani, iar în mănăstirile de călugăriţe, numai personalul care atinsese vârsta de 50 de ani. În urma aplicării acestui decret au fost excluse din monahism câteva mii de monahi și monahii și au fost desfiinţate mai multe mănăstiri și schituri. Înainte de promulgarea acestui decret, aparatul represiv comunist își intensificase acţiunile de supraveghere a mănăstirilor (indiferent de cult) încă din anul 1948, când mai multe organizaţii anticomuniste, între care și Mișcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile și schiturile din întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Noua prigoană declanșată contra mănăstirilor în anii 1958-1960 corespunde „celui de-al doilea îngheţ” intervenit imediat după retragerea Armatei Roșii din România. Valul de arestări căruia i-au căzut victime intelectuali, clerici (monahi), studenţi trebuia să arate Kremlinului că liderii PRM de la București nu au abandonat „vigilenţa revoluţionară”. În anii premergători Decretului și după aplicarea lui, foarte mulţi monahi (din diferite trepte de slujire) și monahii au fost acuzaţi de diverse manifestări împotriva regimului comunist: că desfășoară activităţi dușmănoase contra reformelor regimului; că au legături cu elementele reacţionare și legionare; că au fost adepţi ai regimului antonescian și au susţinut războiul împotriva Rusiei prin cuvântări și instigaţii; că au atacat prin predici, materialismul dialectic; că sunt ostili regimului; că difuzează știri reacţionare auzite la posturile imperialiste.

(Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 21-23)