– Aţi văzut cumva, frate, a observat teologul, ultima lucrare a unui autor grec[1] în care e înfăţişată concepţia Monahilor până în secolul al X-lea şi în care e formulat oarecum planul pe care se întemeia idealul monahal?

– Da, din curiozitate am citit-o, fără să fi aşteptat dinainte să văd interpretat în ea duhul Monahismului bisericii Răsărite, a zis monahul Hrisostom, fiindcă autorul e un om de ştiinţă, iar limitele gândirii ştiinţifice nu pot cuprinde o temă, care are, în gradul cel mai înalt, legătură cu organul cel mai nobil al omului, inima.

– Dar, părinte, a revenit teologul, sprijinindu-se pe izvoare aghiologice, autorul dovedeşte în chipul cel mai ştiinţific cauzele naşterii idealului monahal creştin ca şi devierea pe care a suferit-o de-a lungul timpului, revelând orientările lui reale: răstălmăcite astăzi.

– Nu vă lăsaţi atraşi atât de uşor, iubitul meu, a zis Monahul Hrisostom, de probabilităţile ştiinţifice. Cartea aceasta a fost scrisă sub influenţa unei mentalităţi raţionaliste. Dovadă, bibliografia foarte bogată, anexată, din autori protestanţi şi romano-catolici, care îl vor pe Monah în lumea zgomotoasă, chiar dacă ei nu pot înţelege monahismul. Dar Biserica Răsăriteană are specificul ei şi în această privinţă şi nu acceptă să „toarne vinul nou în burdufuri vechi” (Mt. 9, 17).

– Care sunt „burdufurile vechi”, părinte Hrisostom? a întrebat teologul.

– Sunt calculele raţionale, cărora Biserica Apuseană a supus adierile de neconceput cu mintea ale Duhului, a răspuns monahul Hrisostom. Cartea, de care vorbiţi, tocmai aceasta încearcă să facă. Să răstoarne regimul libertăţii duhului Bisericii Răsăritene şi să aservească o iubire infinită gândirii finite.

– Din lectura ei, a zis teologul, eu n-am constatai acest lucru. Mai mult, eu am rămas cu impresia că ea dă o soluţie destul de satisfăcătoare problemei Monahismului nostru.,..

– Această impresie a Dvs., a observat Monahul, nu anulează adevărul. Vă spun cu certitudine, fiindcă această carte m-a preocupat în chip special.

Pe cercetătorul Monahismului, care urmăreşte înţelegerea şi prezentarea lui în ansamblu, nu trebuie să-l preocupe numai starea embrionară în care se găsea el în primele secole ale formării lui, nici epoca fluctuantă şi amorfă a evoluţiei, ci în principal cristalizarea definitivă.

Întrucât judecăm o instituţie care a dobândit o foarte profundă consideraţie creştină şi care parcurge deja cel de-al XVII-lea veac de existenţă al ei, ajunsă cu şase secole în urmă la maturitate prin Isihasmul aghioritic. fără a suferi nici o schimbare, ca una ce este întemeiată pe stânca pe care a cioplit-o sfinţenia şi autoritatea Părinţilor, ea nu ne interesează atât sub aspectul dezvoltării ei istorice, iar stadiile prin care a trecut nu pot influenţa concluziile noastre în analiza critică a unui sistem pe deplin contemplativ. Cu toate acestea, în studiul autorului de care ne ocupăm se face foarte simţită absenţa izvoarelor de cea mai mare autoritate, a căror citare ar face dificil de susţinut „tezele” lui. Mă gândesc la Părinţii Neptici (Filocalici) şi Mistici şi la tratatele despre trezvie ale aceloraşi Sfinţi Părinţi care nu înclină spre activitatea în folos social a Monahilor.

Nimeni nu poate să conteste, desigur, cunoaşterea aprofundată a domnului profesor cu privire la tema în cauză, către care are o înclinare deosebită, sau probitatea lui ştiinţifică, ori dragostea lui faţă de Monahism. Dar, nesatisfăcut, se pare. de aportul lui actual – ca şi noi adineaori – şi-a format concepţia că, pentru ca Monahismul să devină o instituţie creştină vie, el trebuie să fie pus în serviciul societăţii, după modelul ordinelor monahale apusene, chiar dacă. aşa cum scrie, nu recomandă imitarea modelelor străine.

E clar, deci, că, adâncindu-se în cercetarea textelor aghiologice selectate, sub influenţa nemijlocită a ideii preconcepute de mai sus, autorul le expune redescoperind peste tot un sens social şi tendinţe extrovertite.

Privind prin aceeaşi prismă decăderea, pe scară largă, a vieţii eremitice într-o formă chinovială, el susţine punctul de vedere că chinovia s-a născut din necesitatea facerii de bine faţă de aproapele, fără de care nu e cu putinţă mântuirea şi că aceasta a „încreştinat” Monahismul.

De asemenea, atras de unele cazuri singulare de Monahi din Biserica veche, când nu exista o protecţie socială statală şi grija Bisericii pentru săraci abia era schiţată, şi când unii Monahi, mai mult din temperament decât din consecvenţă faţă de spiritul care domina atunci Monahismul, săvârşeau acte de iubire filantropice într-un cerc mai restrâns sau mai larg. el declară că misiunea Monahului este în lume. Aproape întreagă cartea în discuţie se consumă în expunerea activităţii Monahilor in folosul societăţii şi în extrase din cuvintele Părinţilor, care. decupate din context şi fără o explicare corectă, par să justifice punctele de vedere ale autorului. Cu toate acestea, o mulţime întreagă de scrieri ale Părinţilor Ascetici, nu numai că nu amintesc de facerea de bine din societate, ci, dimpotrivă, resping astfel de tendinţe, ca unele care se potrivesc celor din lume. De asemenea, modelul Monahal chinovial, a fost considerat de toţi Părinţii ca un sistem premergător care ajută la realizarea „curăţirii”, la administrarea neputinţei omeneşti şi prevenirea rătăcirii vieţii Isihaste, exaltate ca forma Monahală prin excelenţă. Dar atât compoziţia chinoviei, cât şi fundamentarea ei teoretică arată că ea este „un loc de exerciţiu pentru prunci”. Autorul pe care l-aţi invocat interpretează textele care se referă la tot felul de faceri de bine faţă de aproapele ca linii Monahale în sine şi care. urmate consecvent, îl împing în lume, în timp ce în realitate e vorba de recomandări ale dascălilor Monahismului aplicate în mod obişnuit unui mediu monahal auster şi nu ca o consecinţă dedusă din spiritul anahoretic. Părinţii au dat reguli potrivite pentru frăţiile monahale ca ele să se zidească prin aproapele, fără să creadă că fără aproapele mântuirea ar fi nesigură. Ei erau interesaţi în principal să zidească sufletul celui care săvârşea binele şi nicidecum de folosul celui căruia i se săvârşea binele. În concepţia aceasta transpare un egocentrism religios vrednic de respect, care constituie climatul duhovnicesc al Asceţilor în luptă cu propriile lor patimi. Faptul acesta pe care astăzi unii îl privesc cu dispreţ ca pe un fenomen cu totul anticreştin, era baza logică invincibilă a celor pe care Biserica i-a cinstit ca Sfinţi. Un Monah care s-ar gândi să fie de folos aproapelui, ar cădea automat din principiile pocăinţei (metanoia). pe care se întemeiază. Monahismul. Nu că Monahul ar fi lipsit de iubire faţă de aproapele, ci fiindcă credinţa lui în; Dumnezeu preface iubirea lui în rugăciune, întrucât. În virtutea calităţii lui de Monah, nu poate să facă altfel.

Înstrăinarea de profunzimea lui contemplativă, de patosul pocăinţei propriu lui, de năzuinţa lui spre maxima desăvârşire cu putinţă, şi care nu se poate atinge fără isihie, provoacă o adevărată falsificare şi diminuare a valorii instituţiei Monahismului, care a fost caracterizată de Părinţi ca o „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”. Prăpastia care se deschide între concepţiile Dvs. foarte lumeşti despre idealul Monahal şi cele ale noastre se datorează tocmai faptului că Dvs. privaţi Monahismul de factorul cel mai înalt, de dragostea dumnezeiască sau de necesitatea curăţirii şi vedeţi în această instituţie elemente de etică socială, în vreme ce noi, conformându-ne duhului patristic şi trăind acest ideal înalt departe de lume, credem în misiunea lui pur spirituală, fiind încredinţaţi de aceasta prin experienţă...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 59-63)