Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o feme­ie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sor­tită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine. Femeia s-a făcut pe deplin bine, cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui. Asta nu a prilejuit însă schimbarea nici a ei, nici a soţului ei, prin pocăinţă, şi ambii au continuat să-şi trăiască viaţa de dinainte, lumească, şi precum scrie părintele: „Minu­nea nu se săvârşise pentru a rămâne amândoi precum erau înainte de aceas­ta." Mai târziu s-a îmbolnăvit iar; atunci însă, precum scrie părintele, „mi-a fost de necrezut de greu să îl mai rog din nou pe Dumnezeu, deoarece prima mea speranţă s-a zădărnicit. Ei nu s-au schimbat, nu s-au înnoit cu nimic." Şi aceasta i-a adus certitudinea că rugăciunea pentru oameni, pentru vinde­carea lor prin minune, este cu putinţă doar cu făgăduinţa pocăinţei, adică cu schimbarea din rădăcină a întregii vieţi, aşa încât slava lui Dumnezeu să gă­sească loc înăuntrul lor şi toată viaţa lor de mai târziu să continue la nivelul vieţii dumnezeieşti.

În acest fel trăieşte, se comportă, păstoreşte, se roagă un părinte duhovni­cesc, isihast. (Părintele Sofronie de la Essex)

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 130)