„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.” (Matei 3,2)

Raportat la Împărăția Cerurilor suntem toți niște slăbănogi. Dar cel mai adesea, lipsind această raportare, creștinii nu-și simt și nu-și asumă această slăbănogeală. Biserica e un spital duhovnicesc, așa cum au spus Părinții, dar în zilele noastre acest spital e plin de pacienți care zac în paturi, nu pentru că nu li s-a oferit posibilitatea să se ridice și să umble, ci pentru că nici nu s-au internat cu acest scop.

Prin spovedanie trăim cuvintele „Iertate sunt păcatele tale!” și ne întoarcem ușurați în paturile noastre de paralitici cu duhul, ca să citim știrile și să comentăm evenimentele acestei lumi. Nici vorbă de Împărăția Cerurilor! Sunt peste 20 de ani de când n-am întâlnit un singur creștin care să-mi propună o discuție despre Împărăția lui Dumnezeu. Și n-am stat izolat, ci am interacționat destul de mult, inclusiv în spațiul online. Mai mult, dacă eu inițiam o astfel de discuție eram ascultat cu condescendență, ca un ciudat, după care mi se cerea să „revenim la realitate”, adică la vreo temă a zilei, din politică sau, în cel mai bun caz, din revista de cancan a scandalurilor din spațiul ecclesial…

Creștinul de azi și-a însușit din plin mentalitatea de spectator-consumator, nu mai visează la puterea de a se ridica lăuntric din robia spirituală față de această lume și de a umbla în cele ale Împărăției lui Dumnezeu, ci tânjește mai degrabă după un pat zburător, după o religie care să-i dea stări „cerești” printr-o perfuzie, nu printr-o vindecare.  Se pare că ideologia corectitudinii politice, a „porcilor care zboară”, a pătruns subliminal, și mentalitatea religioasă. Și tot mai mult, la căpătâiul slăbănogilor internați în spitalul credinței, în loc de un înger care să ofere lecții de zbor, avem perfuzii cu ser psihologic care dau pacientului dulcea beție a stimei de sine augmentate…

Da, suntem mulțumitori pentru iertarea păcatelor și dăm slavă lui Dumnezeu pentru acestă putere dată lui Hristos și prin El, nouă, păcătoșilor. Dar puterea de a ridica și de a face să umble duhul nostru slăbănog, nu interesează azi decât în măsura în care mișcarea s-ar putea înscrie în orizontala vieții acestei lumi nenorocite, al acestui măcel de suflete cotidian, a acestui abator de conștiințe al cărui rol fundamental este acela de a îndobitoci spiritual orice ființă umană.

Da, ne pocăim, dar numai pentru ca duhul nostru care zace la pat să aibă un somn mai bun, în vremea căruia desigur, visele acestei lumi îl vor umple iar de păcate. Un creștinism noctambul din care lipsește, aproape desăvârșit, verticala Împărăției lui Dumnezeu, setea și foamea de ea, care s-ar exprima prin dorința de a se ridica din lumea-pat și a umbla în Împărăția cerească.

Într-o lume de creștini disfuncționali, de centauri ortodocși, a întâlni un creștin a cărui inimă, al cărui om lăuntric s-a ridicat din lume și umblă în Împărăția cerească e singurul eveniment important, mai important decât toată agenda de activități culturale și filantropice a bisericii. Pentru că a te ridica din lume prin credința în cuvintele lui Iisus și a umbla în Împărăția lui Dumnezeu prin puterea Sa este sfârșitul „creștinismului” nostru, egoist și interesat, creștinismul lumesc și contrafăcut al supraviețuirii, și începutul creștinismului lui Dumnezeu, cel al învierii și înălțării.  

Căci noi, marea majoritate a creștinilor contemporani, ne oprim cu viața la jumătatea Evangheliei acestei duminici, adică la iertarea păcatelor. Lăsându-l pe Iisus singur cu cărturarii de azi, care sunt gata să acuze de hulă orice creștinism care nu se integrează în imperativele ideologice ale momentului.

Și cum va arăta El și celor de azi că poate ierta păcatele, dacă noi, slăbănogii care la cuvântul Său ar trebui să ne ridicăm și să umblăm vertical, nu o facem , pentru că pur și simplu și pentru noi cerul e doar un decor, nu o destinație?